Dansând cu rechinii-balenă în Maldive

Una dintre experiențele pe care le vânam cu ardoare cu mult înainte ca Instagramul să impună scânceilor (aka millennials) ori reprezentanților așa-numitei generații Z de pretutindeni uniforme de purtat în călătorii ori să le dicteze conduite de urmat și destinații de bifat pe preaminunata planetă presupunea interacțiunea - în mediul lor natural - cu acei giganți placizi ai oceanului cunoscuți pasionaților drept rechini-balenă. În ciuda credinței populare, aceștia au fost văzuți nu de puține ori chiar și aici în Emirate, lucru pe care, până de curând, obișnuiam să-l menționez frecvent turiștilor mei în Dubai. Și nu-mi pare rău că am făcut-o, căci unul dintre aceștia m-a auzit spunând că îmi doresc să înot cu ei dar încă nu mă hotărâsem unde (Filipinele clar ieșeau din discuție!) așa încât mi-a sugerat entuziast Maldivele. Și deși îmi plac insulele iar de vizitat nici nu mai țin minte de câte ori le-am vizitat, nu mă număr totuși printre aceia care, orbiți de apele turcoaz și aparent idilicele împrejurimi ale acestora, închid ochii la orice altceva. Știind dară că Maldivele sunt departe de a fi paradisul ale cărui infinite virtuți unii le propovăduiesc cu candoare iar alții cu ticăloșie, în deplină cunoștință de cauză, recunosc că inițial am privit cu scepticism recomandarea. Mi-am promis însă că voi studia problema mai târziu, ceea ce am și făcut.

Demersul a avut rezultate mult mai bune decât mă așteptam, astfel că, îndată ce a sosit luna decembrie și odată cu ea confirmarea unor zile libere pe care - între noi fie vorba - nu prea contam, cu atât mai puțin chiar de ziua mea, am pus mâna de am rezervat biletele de avion și-am purces neîntârziat înspre o insulă mică, mică, mititică din partea sudică a atolului Ari!

11 țări în 4 luni și 0 prezență pe blog

Poate sunteți curioși cu ce m-am mai ocupat în ultima vreme. Titlul articolașului de față răspunde, în mare parte, astei întrebări. Sigur, dat fiind că abia-abia s-a încheiat sezonul turistic în Dubai (și nici măcar asta nu mai e o certitudine pe aste meleaguri, bag seamă că Emiratele sunt tot mai căutate de călători), mai întâi și înainte de toate m-am ocupat cu munca, însă nu mă pot plânge nici în materie de călătorii, încep să mă pricep din ce în ce mai bine la a jongla cu vacanțele mele și ale altora astfel încât toată lumea să fie mulțumită, chit că asta înseamnă nu de puține ori că plonjez direct pe tur după câte o noapte dormită pe avion sau că trebuie să fac o mie și una de combinații ca să ajung la timp la tururile planificate deși se mai întâmplă ca un aeroport, o schimbare de ultim moment sau chiar lumea întreagă să mi se pună de-a curmezișul uneori (și zău că aș putea scrie o carte numai despre peripețiile legate de întoarcerea la timp în Dubai în varii situațiuni care mai de care mai palpitante!).

Și totuși, 11 țări în 4 luni, dintre care 4 țări noi și niscaiva obiective de mult vizate atinse în fine, nu e de ici, de colea, nici măcar pentru noi, deși știu deja că v-am obișnuit cu desele (și în mare parte spontanele) noastre plecări. Așa încât blogul a rămas în plan secund, deși am încercat cât de cât să fiu prezentă măcar pe contul de Instagram (nu mereu în timp real, intenționat, desigur). Nu știu cât și dacă voi avea timp să recuperez în perioada următoare (nici să descarc pozele din telefoane, camere foto & Co. nu mai apuc de o bună bucată de vreme), mai ales că lunile de vară emirateze le rezerv, de regulă, (ați ghicit!) călătoriilor :))), în fond și la urma urmei scriu aici de 8-9 ani de zile și nu doar că pauza a fost binemeritată dar în ultimul timp vă spun sincer că am tendința de a ține pentru mine minunățiile pe care le descopăr călătorind decât de a le împărtăși lumii ca să își poată bate joc de ele - după cum se întâmplă tot mai des mai peste tot grație păcătoasei molime cunoscute publicului larg drept social media. Dacă mă urmăriți constant (mai ales pe Instagram), veți fi constatat însă că mai scap din când în când câte o informație, o recomandare de hotel, local ori atracție (ba chiar și câte un cod de reducere uneori), însă asta e, recunosc că mă lupt cu mine de fiecare dată și doar cu greu mă înduplec să o fac într-un final. "Printre rânduri" am promis, "printre rânduri" scriu, mă puteți condamna? :)

Feerie în roz - Japonia (II)

E greu să nu te lași molipsit de frenezia planetară legată de sezonul cireșilor japonezi înfloriți și să nu ajungi să-ți dorești să vii în Japonia măcar o dată "de cireși", chiar dacă forfota, ba nu, viermuiala turistică ce pune stăpânire pe biata Japonie în perioada cu pricina ar putea pune pe fugă cu ușurință și pe cel mai versat dintre călători. Puțină lume știe însă că înainte de sakura (cireși) au fost - și încă sunt - ume (prunii, mai cunoscuți drept caiși japonezi), considerați din cele mai vechi timpuri (adevărații) vestitorii primăverii și asociați dintotdeauna cu norocul. 

Feerie în roz - Japonia (I)

Oricât de fotogenică ar fi Japonia în tot restul anului, e lucru unanim recunoscut că primăvara își dă întreaga măsură a frumuseții. Responsabili pentru explozia de lumină, culoare și bună dispoziție generală sunt nimeni alții decât cireșii, ziși și "sakura" în japoneză, ale căror inflorescențe roz le prilejuiesc japonezilor nu doar o stare de beatitudine și preaplin sufletesc vecine cu nirvana, ci și ședințe prelungite de leneșă contemplare, cunoscute publicului larg drept hanami ("privitul florilor"), cu sau fără variațiunea yozakura ("privitul florilor pe timp de noapte"). Și cum cireșii, dragii de ei, înfloresc în regiuni diferite ale Japoniei din martie până în mai, de bună seamă că împlinirea anuală a tradiției constituie pentru japonezi și una dintre rarele ocazii de a se elibera oleacă din strânsoarea lațului - alcătuit din muncă, obligații de afaceri și familiale și o din cale afară (dacă mă întrebați pe mine) de exagerată rigoare în tot și toate - care îi constrânge în restul timpului. 

Afternoon tea la fiordul de gheață

A spune că nimic nu te pregătește pentru întâlnirea cu fiordul de gheață este în cel mai bun caz o greșeală, în cel mai rău un neadevăr. În fond și la urma urmei, nu mult după ce ai luat calea fiordului, o plăcuță înnegrită de încălțări și intemperii succesive îți semnalează că te afli în prezența unui obiectiv înscris în patrimoniul universal Unesco, iar poteca de lemn care șerpuiește printre mușchi, licheni și foste așezări inuite, acum aproape invizibile ochilor neavizați, pare să se sfârșească abrupt într-o înlănțuire de roci cafenii și spinări de munți încovoiate sub straturi masive de gheață peste care s-a așternut imuabil un sediment de nori plumburii.

Zanzibar în 28 de fotografii panoramice (II)

Citește partea I aici.

Surpriza și mai plăcută este că nicio plajă nu seamănă cu cealaltă, nuanțele oceanului par a fi nesfârșite iar plajele, dragele, nu ai a le împărți cu nimeni. Decât, poate, când te hotărăști în fine în favoarea uneia dintre multele excursii îmbietoare...

Zanzibar în 28 de fotografii panoramice (I)

De bună seamă că Africa se poate lăuda cu cele mai frumoase plaje din lume. Nu-i vorbă, mi se lipise ea mie de inimă cu mult înainte de a face astă descoperire (cam de pe vremea celui de-al doilea safari), însă de când am dat ochii cu insulele Seychelles și Mauritius parcă am îndrăgit-o și mai abitir. Ei, și tocmai când mă lăsam legănată de iluzia unei oarecare statornicii în ceea ce privește pozițiile fruntașe ale topului meu cu insule mai mult sau mai puțin exotice, întărit de frecventele reîntoarceri ocazionate de ședințe de snorkeling, ski acvatic, plimbări cu catamaranul, înot cu delfinii și altele ca ele, nu știu cum s-a întâmplat că anul ăsta, de ziua mea, mi-am croit în fine drum (după o serie nu tocmai scurtă de amânări) spre Zanzibar. Ajunsă acolo, să vezi comedie...

Maldive în 8 fotografii panoramice

Deși nu pot spune că duc lipsă de călătorii prin fel și fel de insule exotice, trecuse ceva vreme de când nu mai pusesem piciorul în Maldive și tânjeam, în sinea mea, să mă întorc. A cincea oară, e drept, dar ce-are a face? Insulele-s și ele la doi pași de Dubai, distanță numai bună de-un island break, de sporturi acvatice și subacvatice nu-s eu omul care să se plictisească cu una, cu două, iar culoarea apelor Oceanului Indian îmi stârnește mereu aceleași exclamații de uimire, chit că nu mai e demult o noutate pentru mine. 

Și apoi toată lumea știe că Maldivele sunt pe cale să se scufunde, nu-i așa? Scuza perfectă pentru o nouă raită de recunoaștere, cu tot ce presupune ea. Adicătelea snorkelling în neștire, înot cu rechinii, din când în când pauză de cocktailuri la umbra cocotierilor și, desigur, huzur într-unul din hamacurile cu care - din fericire - sunt ticsite plajele hotelului. Trai, nenică, pe vătrai, cum ar veni! 

Al șaptelea continent în 9 minute și jumătate (video)

Până oi reuși eu să vă povestesc una-alta, voila filmulețul expediției noastre, cadou de bun rămas de la Quark Expeditions. 

Alice în Noaptea Minunilor

Pe Alice am întâlnit-o într-o noapte adâncă la vreo 39.000 de picioare depărtare de pământ în avionul care ne aducea pe amândouă din Los Angeles la Dubai. Ședea pe una dintre băncuțele aflate de ambele părți ale lounge-ului magic plin de prăjiturele și clondirașe viu colorate, cu potențial necunoscut, de genul acelora de care Alice luase hotărârea să se țină departe de la ultima pățanie care îi cam știrbise nu doar din încredere, ci și din dimensiuni, din fericire însă doar vremelnic. Soțul ei, canadian de fel, purta ochelari cu ramă invizibilă și avea o căutătură atentă, vioaie și mereu alertă care te făcea să crezi că primise ștafeta de a-i purta de grijă lui Alice de la însuși Iepurele-Alb-cu-mănuși-din-piele-de-căpriță-și-cu-ceas-de-buzunar pe care Regina, probabil călcându-și pe neinimă, îl mai cruțase în sfârșit de unele dintre sarcini.

Maldive - Love at first flight

Africa on my mind...

Maldive - Love at first shark!

Revelion la Singapore - civilizație, bun gust și un show de zile mari!

În afară de vremurile zbuciumate și demult apuse ale adolescenței când orice ocazie era potrivită pentru a o întinde de acasă, nu mi-am dorit niciodată să plec de Revelion. Cu riscul de a fi privită strâmb și de a nu mă înscrie în trend, la întrebarea: "Ce faci de Revelion?" - între noi fie vorba lansată tot mai devreme odată cu trecerea anilor, astfel că mai nou tirul de întrebări se pornește, chinuitor, încă de pe la sfârșitul verii - răspundeam, invariabil, "Stau acasă". "Cum adică stai acasă?" țâșneau în sus intrigate sprâncenele interlocutorului,  în timp ce fața i se preschimba pe dată într-un enorm semn de întrebare. "Uite-așa, stau acasă", îl expediam fără prea multe explicații, iar lista mentală a personajelor ce aveau să-mi elibereze orașul chiar și numai pentru una-două săptămâni se lărgea simțitor, la fel ca zâmbetul triumfător ce punea stăpânire pe toată ființa mea și pe care  nu aveam să-l mai pot camufla multă vreme, astfel încât speram ca exodul de sărbători - marea migrație a turmelor de petrecăreți - să aibă loc cât mai curând cu putință!

Africa, în dar de ziua mea

Știu, la voi e frig, până și în Doha a venit iarna (la 16 grade ziua e chiar răcoare, credeți-mă!) și ar trebui să mă grăbesc să vă povestesc despre târgurile de Crăciun pentru că am promis că termin până la sfârșitul anului, însă ceva din mine se agață încă de impresiile zilelor trecute și mai ales ale zilei de 7 decembrie care mi-a adus, pe lângă un an în plus pe răbojul vieții, unul dintre cele mai frumoase cadouri de când mă știu: un nesperat, dar mult dorit și îndelung așteptat safari în Nairobi, Kenya. Și pentru că am prins drag de Africa și nu vreau să las să treacă anul fără a marca cumva clipele astea de infinită emoție pe care am avut norocul să le trăiesc, vă atașez trei filmulețe (total neprofesioniste, dar ce mai contează?!) de la fața locului, mărturisindu-vă totodată că am avut la rândul meu impresia că urmăresc un film pe întreaga durată a safariului din Nairobi National Park, atât de reușite au fost toate imaginile ce mi s-au perindat prin fața ochilor, atât de bine închegate cadrele și inspirat distribuite rolurile, atât de perfecte culorile și atât de incredibil de armonioase mișcările și sunetele! Spuneți voi, ce-aș fi putut să îmi doresc mai mult de ziua mea?! ❤❤❤

 

Splendida carte a celor o mie de emoții

Titlul acestei cărţi a lui Khaled Hosseini îmi pare cum nu se poate mai bine ales. Nu ştiu cum aţi perceput-o voi, cei care v-aţi luat răgazul de a vă cufunda între paginile ei, însă pe mine cartea asta m-a pârjolit pe interior cu intensitatea a...o mie de sori. Cartea începe domol, precum razele blânde alunecând pe chipul meu dimineaţa la trezire, odată cu introducerea cititorului în viaţa micuţei Mariam. Copil din flori ("harami"), Mariam își duce alene viaţa de la o zi la alta alături de o mamă pe care nu o înţelege, însă arde ca o flacără în rarele clipe de fericire alături de Jalil, tatăl care nu o consideră cu adevărat parte din familie, dar care pare să o iubească în felul său meschin şi egoist. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de mama istovită înainte de vreme, Jalil îi ține spiritul treaz și o ademenește cu povești frumoase despre Herat, "leagănul culturii persane și locul unde-și dădeau întâlnire scriitorii, pictorii și sufiștii", acolo unde "Dacă-ți întindeai piciorul mai mult, riscai să te trezești cu el în fundul unui poet" ori despre ficusul la rădăcina căruia a fost îngropat marele poet Jami. Venerația orbească pentru tată o face pe Mariam să își neglijeze mama, ceea ce conduce în cele din urmă la tragedia ce constituie factorul declanșator al intrării vieții lui Mariam pe un cu totul alt făgaș.

"Odă" unei tarte cu fructe

Acesta este un articol despre o tartă. O da, ştiu prea bine la ce mă expun scriindu-l. Unii dintre voi vor crede cu siguranţă că m-am scrântit de-a binelea. Alţii vor avea impresia că nu visez decât la dulciuri cât e ziulica de lungă. O a treia categorie va ridica din sprânceană cu scepticism, considerând de bună seamă că mi-am epuizat toate subiectele, de vreme ce nu am altceva mai bun de făcut decât să laud virtuţile unei tarte. Nimic mai greşit. Credeţi sau nu, mă aflu în deplinătatea facultăţilor mintale, de fapt mai mult decât oricând :-). Slavă Domnului că am subiecte cât pentru o viaţă întreagă, răbdare să aveţi voi să le parcurgeţi pe toate. Iar de poftit la dulciuri nu poftesc decât în mult prea rarele ocazii când organismul meu vitregit de zaharuri îmi dictează mai mult sau mai puţin conştient o atare necesitate.

Stai la Atlantis The Palm Jumeirah, Dubai...și Burj Al Arab va fi istorie!

Acum un an mă întorceam acasă din Incredible India via Dubai. Ajunsă în Dubai, am aflat că zborul care urma să mă aducă la Bucureşti se anulase, probabil din lipsă de pasageri. Am primit vestea cu nedisimulată bucurie, dat fiind că la dus nu apucasem să văd mare lucru din Dubai iar cursa anulată mă ţinea alte două-trei zile departe de birou şi un Bucureşti pe care nu îl mai iubesc de o bună bucată de vreme. Am ales cu ajutorul soţului un hotel care să ne găzduiască pe durata următoarelor zile toride şi, după niscaiva greutăţi temporare izvorâte din faptul că prelungirea neplanificată a vacanţei ne lăsase fără viză de Dubai, ne-am dedicat entuziaşti explorării oraşului. Deşi n-am crezut vreodată că voi spune una ca asta, Dubaiul ne-a surprins cât se poate de plăcut. Și cum ar fi putut să fie altfel, când are atâtea de oferit? Ape azurii, clădiri cu dimensiuni impresionante, o pârtie de ski amenajată în plin deşert, dune bashing, plimbări la ceas de seară pe spinări arcuite de cămile urmate de cine tradiţionale copioase după lăsarea întunericului, fântâni şi cascade răsărite parcă din nisip prin cine ştie ce truc magic, sfidând condiţiile naturale extrem de vitrege, acvarii gigantice pline de soiuri de peşti pe care nu-ţi ajunge o zi să le enumeri...toate astea fac parte din farmecul de necontestat al Dubaiului. Ce nu ştiam eu pe când admiram şi experimentam toate astea e că mi se pregătea o surpriză de proporţii, pe lângă care orice altă amintire din Dubai avea să pălească multă vreme de atunci încolo: un minisejur de vis la hotelul Atlantis The Palm Jumeirah, de care recunosc că nici măcar nu auzisem până să pun piciorul în Dubai.

Vară indiană și curcubeie duble la Niagara

Cele mai pregnante amintiri pe care le am de la Niagara? Zile de vară indiană, curcubeie duble și o incredibilă paletă de culori autumnale. "Some people wait a lifetime for a moment like this"...asta e tot ce-mi vine acum în minte. Vă doresc din suflet să ajungeți măcar o dată în viață la Niagara, imaginea cascadei este o imagine greu de cuprins în cuvinte pe care cu siguranță nu o veți uita nicicând.

"Once I'm Dead" by Wendy Cope

În avionul către Helsinki am frunzărit un Financial Times ca să treacă timpul ceva mai repede. Și tot citind eu diverse, inclusiv un articol cutremurător (impertinent cuvânt, știu, dar e primul care mi-a venit în minte) despre tragedia din Japonia, la un moment dat mi-a atras atenția cel mai scurt text din ziarul cu pricina.