Cu ce se mănâncă Insulele Feroe

Ferme de somon

Dintre toate clișeele de care, nu v-am ascuns-o niciodată, sunt sătulă până peste cap, unele dintre cele mai agasante au legătură cu gastronomia, îndeosebi cea internațională. Ai zice că nu există pe lume decât vreo 3-4 țări în care se mănâncă bine, iar planeta, draga de ea, de bună seamă că-i plină-ochi de aventurieri și exploratori pregătiți să ia cu asalt provocările de pretutindeni, altminteri n-ar fi toate farfuriile ticsite de aceleași croissant-uri, pizze, bruschette și tapas-uri, cu mici variațiuni legate de alde șnițele și wurst-i. Restul bucătăriilor tradiționale alcătuiesc așa, un fel de nebuloasă, și cu cât sunt mai exotice ori mai puțin cunoscute, cu atât stârnesc mai tare frica (altfel din cale afară de) temerarilor călători. Dacă mai au și-un preț pe măsura fricii (ori a ipocriziei, la care m-am mai referit succint aici), sunt șanse mari să fie ocolite, ba chiar ignorate cu bună știință în istorisirile detaliate de pe internet și bloguri, că doar n-o să recunoști tu, călător planetar cu 'jdemii de aplaudaci pe rețelele sociale, că ți-a fost frică sau, și mai rău, nu ți-ai permis să încerci felurile de mâncare de prin partea locului, așa că mai bine, știi tu, inventezi câte ceva, cum ar fi, cel mai adesea, că bucătăria tradițională a unora sau altora e pe bază de... ăăă, hamburgeri, crenvurști și alte... mă rog, tapas-uri din alea de care ai mâncat tu toată ziulica în lipsă de alte alegeri mai fericite.

Dar iată că unii dintre noi, mai fraieri, pasămite, și în mod sigur mult mai săraci la capitolul creativitate, de vreme ce ne ocupăm mai puțin cu fabulații și teribilisme de fațadă și mai mult cu - #ghinion! - experiențe reale, îndelung visate și documentate, îndrăznim uneori să afirmăm contrariul. Carevasăzică există, dom'le, experiențe culinare și dincolo de - cum zicea clișeul ăla repetat în cor de vajnicii exploratori trași la indigo? - "zona de confort", ba chiar unele cu un potențial de natură a-ți marca hotărâtor vacanța, dacă le lași. 

Cu ce se mănâncă Japonia (I): Kaiseki

Se întâmplă adesea ca o masă bine pregătită să îți spună mai multe despre un loc decât orice altceva. Există locuri în care orice masă are darul acesta, iar modul în care o face îți poate dezvălui mai multe despre caracterul respectivului loc decât ai afla revărsând un torent de întrebări asupra locuitorilor acestuia. Iar dacă despre locuitori nu e greșit a se afirma, după caz, că sunt subiectivi, uituci sau ipocriți, ingredientelor care stau la baza felurilor de mâncare ce ți se pun dinainte într-un loc dat - ingrediente luate atât separat, cât și, în înlănțuirea și reciproca lor completare, împreună -, nu le este permisă o atare libertate. Sigur, gusturile sunt subiective, însă la fel de adevărat este că un fel de mâncare bine preparat nu va da greș în a impresiona orice tip de degustător, satisfăcând orice tip de exigențe (presupunând, desigur, o minimă bunăvoință a subiectului de a se supune procesului degustării). Tot lor, ingredientelor, le este refuzat luxul uitării, căci ele vorbesc despre însăși istoria unui loc, amintind deopotrivă de aspectele-i pozitive și mai puțin fericite, fixându-i și perpetuându-i atât măririle, cât și, uneori, decăderile. Nu în ultimul rând, ele, ingredientele, nu au voie și nu pot să mintă, chiar dacă mâini dibace le pot modela, în fel și chip, aparența, înfățișându-le simțurilor sub miriade de chipuri. Căci știut e cât sunt de versate de la natură papilele gustative ale degustătorului, darămite cele îndelung exersate ale gurmandului, și nici desăvârșita îmbinare a părților într-un tot final armonios nu poate avea drept efect decât cel mult o deturnare temporară a acestora de la suprema și permanenta lor menire exprimată, poate, cel mai bine, de triada disociere, disecare, pritocire. 

20 (+1) de motive să mergi și tu în Uruguay

N-am fi trecut, poate, prea curând prin Uruguay, dacă un zbor infinit de lung peste ocean (în drum spre New York, dacă țin bine minte) nu ne-ar fi prilejuit întâlnirea cu un însoțitor de bord originar tocmai din Montevideo. Din vorbă în vorbă i-am povestit despre apropiata plecare în Antarctica și cele câteva zile pe care plănuiam să le petrecem revizitând Buenos Aires și ne-am arătat interesul pentru Uruguay, o țară despre care nu știam foarte multe în afară de faptul că este fruntașă la foarte multe capitole în America de Sud și de acțiunile lăudabile ale celui mai sărac președinte din lume. Ne-am trezit pe dată cu o serie de recomandări ispititoare pe care stewardul, săritor și prietenos cum aveam a constata ulterior că sunt mai toți conaționalii lui, ni le-a notat pe o foaie rupta în pripă dintr-un carnețel, între două reprize de întinde-te masă, scoală-te masă în avion. 

Arcen - refugiul olandez al elfilor

Situat în Olanda între râul Maas și granița cu Germania și prea puțin cunoscut turiștilor, Arcen e genul de sătuc pe care îl îndrăgești din prima clipă. Delicată, liniștită, cu străduțe pietruite care te poartă printre case de cărămidă roșie cu două-trei etaje, ale căror fațade au drept unice podoabe ghivece cu mușcate ori felinare decorative, cu bolți de verdeață și gărdulețe năpădite de iederă, cu ferestre înalte și luminoase ale căror tende în culori neutre trădează existența prăvăliilor cu suveniruri și specialități locale, micuța așezare se mândrește cu un castel baroc vechi de secole și cele mai frumoase grădini din Olanda: Kasteeltuinen. Aici are loc de două ori pe an un festival fantezist cu accente medievale la care participă zeci de mii de oameni, pe numele lui Elf Fantasy Fair, la finalul căruia, cucerit de peisajul desăvârșit care i-a slujit drept scenă de desfășurare, nu poți să nu te gândești că elfii înșiși, dacă ar fi avut de ales, și-ar fi stabilit aici cartierul general!

Cel mai "cool" bar din Stockholm: Ice Bar

Am ajuns în Stockholm într-o dimineață de aprilie după un drum de 17 ore cu vaporul. Am tras la hotel și ne-am aruncat pe canapelele confortabile pentru a ne recăpăta echilibrul întrucâtva destabilizat de legănatul molcom, dar neobișnuit al gigantului pe care tocmai îl părăsisem. Am deschis într-o doară televizorul și pe ecran au prins a se perinda în ritm monoton imagini liniștitoare despre te miri ce atracții selectate de personalul hotelier pentru noi, oaspeții de ocazie. Și poate că l-aș fi închis înapoi îndată dacă nu mi-ar fi atras atenția o informație pe care nici măcar über-vigilentele mele antene captatoare îndelung exersate anterior fiecărei călătorii nu reușiseră de astă dată să o detecteze, oricât de mult și febril se încordaseră.

Dintotdeauna am considerat că nu poți spune cu adevărat că ai trecut altfel decât superficial printr-un oraș dacă nu ai descoperit măcar unul-două lucruri mai puțin știute de turistul de rând, adică acela interesat mai cu seamă de a bifa obiectivele cu grad de recunoaștere ridicat, pe care să le prezinte apoi anturajului ca pe niște trofee strălucitoare înainte de a le exila definitiv într-un colț prăfuit al memoriei. Vă imaginați așadar ce surescitare m-a cuprins când am realizat că făcusem o descoperire promițătoare și cum n-am avut pace până ce nu m-am văzut în fața Nordic Sea Hotel, chiar cel care ascundea în spatele ușilor ispita de care vă spuneam: Ice Bar Stockholm.

Navigând pe marea de gheață

Mi se strânge inima a dor nebun ori de câte ori îmi amintesc. Nu îmi explic, nici nu încerc, de ce ghețurile exercită o asemenea atracție fantastică asupra mea dintotdeauna, poate e ceva ce am citit când eram copilă, poate e ceva ce mi-am imaginat, poate e doar mirajul depărtărilor sau poate nu-i nimic din toate astea ori mult mai mult decât atât...sunt parte din mine, mă cheamă, le înțeleg și cum aș putea, cine sunt eu să îndrăznesc să mă împotrivesc chemării lor?

Sper să revăd acest peisaj cândva, până atunci visez necontenit la el și sper să visați și voi alături de mine. Fără vise existența ne-ar fi cu mult mai searbădă iar trecerea prin viață inutilă, așa că dacă tot sunt aici încerc din răsputeri să vă ofer și vouă un prilej de...vise.

Paris Air Show - Nu trebuie să fii pasionat ca să te dai în vânt după el (I)

Este fără îndoială cel mai mare eveniment dedicat industriei aeronautice și spațiale din lume. Cunoscut oficial sub denumirea de Salon International de l’Aéronautique et de l’Espace (SIAE) Paris și mai pe scurt drept Paris Air Show, are loc din doi în doi ani și a împlinit de curând un secol de existență. Am avut norocul de a mă afla în mijlocul puhoiului de oameni veniți din toate colțurile lumii în 2009 pentru a participa la centenarul SIAE și trebuie să vă spun că a fost o experiență fantastică din toate punctele de vedere! Dar să nu ne pripim și să începem cu începutul...

Dai un ban da' pupi un păstrăv

Zilele trecute ne-am luat roțile la spinare și am dat o mică raită prin România. Nu mai fusesem de o bună bucată de vreme și ne temeam - dat fiind că aveam ceva experiențe neplăcute anterioare care de altfel ne și determinaseră să rărim considerabil preumblările prin scumpa țărișoară - că nu vom fi scutiți de surprize neplăcute. Ei bine, mă bucur nespus să recunosc că de data asta ne-am înșelat. Totul a decurs perfect, inclusiv vremea care se anunța capricioasă a lăsat nazurile deoparte și și-a arătat latura ei cea mai frumoasă. Pentru un început de toamnă (a se citi “iarnă” la munte), două zile cu soare din trei nu e rău deloc, zic :-P.

Și cum ne plimbam noi așa pe Transfăgărășan și prin împrejurimi, iaca bag de seamă cum al meu soț, aflat la volan, părăsește șoseaua și se-ndreaptă către niște coclauri despre care până și eu, furată de peisaj cum eram, mi-am dat seama că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu traseul nostru anunțat de cu zori. Dau să vociferez, dar mă opresc la timp, intrigată de privirea de tip „nu-mă-boscorodi-că-o-să-ți-pară-rău” a soțului. Și cum nu am fost niciodată tocmai fruntașă la capitolul răbdare, încep să scrutez zările în căutare de indicii. Nu că ar fi avut de gând să mi se și arate vreunele! De-o parte și de alta a drumului, cât vedeam cu ochii, câmp și bălării, bălării și câmp, în față, drum de țară prăfuit, ici și colo câte o băltoacă ca să nu fie chiar anost peisajul. În stânga, dincolo de linia orizontului, pe cerul aproape senin se profilau niscaiva creste de munți. Decid să nu îmi mai bat capul și aștept. Și tot aștept, timp în care o ținem drept pe drumul prăfuit. Într-un final, se petrece o schimbare: Cotim la stânga! Wow, mă trezesc gândind ironic cu voce tare, asta da adrenalină! În fine, drumul devine mai bun, mai face un cot, după care se lățește, lăsând loc unei porți rustice din lemn și țiglă roșie cu rol mai mult decorativ decât de altă natură, pe care scrie mare: “Păstrăvăria”.

Holbez ochii cât cepele. Hopa, Păstrăvăria? Adică se poate pescui?!? Mă uit la soț și îmi confirmă. Îmi sclipesc ochii instantaneu și aproape mă împiedic dând să cobor cât mai repede din mașină. O luăm pe o cărăruie pietruită și în scurt timp văd în fața ochilor vreo șapte-opt bazine pline ochi cu păstrăvi lucioși, care mai de care mai vioi și mai pregătit de o confruntare om versus pește. Dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi crezut că am ajuns de-a dreptul în raiul pescarilor, recompensă pentru pescuitul sportiv practicat de-a lungul anilor! Cu excepțiile de rigoare, mă rog.

Mergem să plătim cei 5 lei pe oră și obținem în schimb două lansete cu plute (!) și câte un pahar de plastic cu momeală vie (viermuși, mai exact...am pus puncte de suspensie ca să aveți timp să strâmbați din nas :-D). Primim indicații prețioase în care dintre bazine să pescuim și ne apucăm de treabă. În dreapta mea, pe un podeț, o droaie de spectatori. Între noi fie vorba, mă înnebunesc după spectatori la pescuit, o da! Dacă mai și comentează, e perfect. Se știe doar că peștii sunt ființe gregare nu doar cu semenii lor, deci cu cât vorbești mai mult cu ei sau în preajma lor, cu atât mai abitir se îndeamnă pur și simplu unii pe alții să îți sară în ac!!! Yeah, right!

Cum ziceam, ne apucăm de treabă. N-am prea dat eu la lansetă până acum și nici nu mă ajută faptul că suntem vreo trei pescari aliniați cam aproape unul de altul pe malul „bălții” micuțe, așa că prima încercare de a arunca este sortită eșecului. Ba mai mult, străduindu-mă să arunc cât mai departe de lansetele celorlalți pescari, firul mi se încurcă teribil și apelez, călcându-mi vârtos pe onoare, la băiatul de la care am căpătat lansetele, care mă salvează. Rumoare printre spectatori, majoritatea bărbați. Parcă îi și aud răzându-și în barbă: “Hahaha, s-a găsit pescărița lu’...pește”. Fraierilor, mă gândesc, de tactica “femeie la ananghie“ nu ați auzit?! Și îmi văd nestingherită de ale mele.

Lansez a doua oară, ceva mai bine de data asta. O trăsătură slabă și atât. Îmi trece prin minte că păstrăvii ăia sunt sătui cu siguranță, altminteri nu ar sta cu toții adunați cu nerușinare în jurul plutei mele nemișcate. Spinările li se disting binișor în apa limpede, în ciuda umbrelor aruncate de soarele de după-amiază. De ciudă mă imaginez plonjând printre ei și înșfăcând unul, măcar unul, pe care să îl simt, grăsuț, în palmă. Nici nu apuc să duc bine imaginea până la capăt că zbang!, pluta mea o zbughește hotărât în adâncuri. Înțep și...simt greutate la mână, în timp ce vârful lansetei se arcuiește zdravăn. “Mulinați”, țipă către mine băiatul cu lansetele. Ce să mulinez, că greutatea peștelui e amplificată de faptul că se zvârcolește ca bezmeticul, firesc de altfel. Iar eu nu am mai mâncat de azi dimineață, îmi tremură mâinile. Sau să fie totuși de la emoție? :-) Cum necum, îl aduc pe mal unde mă azvârl asupra lui (căci încă se mai zbate frenetic), ca să îl eliberez din fir și să îl arunc în găletușă. Strig la soț să vină să pozeze captura, moment în care băiatul cu lansetele se îndreaptă către mine, vrând probabil să mă ajute să scot acul bine înfipt în buza grosuță a peștelui. Mă uit puțin jignită - dar încă binevoitoare - la el și îi arunc din colțul gurii, pe un ton ușor superior, alimentat de victoria recentă: “Mulțumesc, mă descurc singură!” Mă privește incredul și are tupeul să repete, întrebător: “Vă descurcați singură?” Ba bine că nu, gândesc, și mă surprind remarcând în minte: Hehee, pe vremea când dovedeam eu primii pești, tu nici nu te născuseși! :-D Îmi reprim gândul malițios și reiterez, zâmbindu-i: „Da, da, mersi mult!” Cu mișcări precise, scot acul, mă lupt un pic cu peștele care îmi tot alunecă din mâini, îl prind bine între palme, îl forțez să zâmbească la poză, îl pup și îi dau drumul în găleată.

 

Trag cu ochiul la gașca de spectatori. Se pare că i-am impresionat nițel, dar încă nu sunt convinși, pasămite se gândesc că e doar o întâmplare. Treaba lor, „my precioussss” (cum bine zicea Gollum) e în siguranță la mine în găleată, n-au decât să creadă ce poftesc. Lansez din nou, nu trec nici zece minute și am o nouă trăsătură frumușică. Înțep, ridic, mulinez și....istoria se repetă. La capătul firului se zbate un alt exemplar, și mai reușit decât primul. Îl aduc și mai anevoie la mal, dat fiind efortul, foamea crescândă și soarele care îmi bate direct în față. Băiatul cu lansetele îmi zâmbește cu toți dinții. Nu se mai obosește să se ofere să mă ajute, ceea ce mă încântă nespus. A realizat că mă descurc. Ha! Mă îndrept țanțoșă de spate și privesc către spectatori. Mai aveți ceva de comentat? Nu? Bine, mulțumesc! Repet ritualul: aruncat peste pește, luptă corp la corp, scos ac din gură, zâmbit la poză, pupat, azvârlit în găleată. Cum nu mai aveam prea mult timp la dispoziție înainte să înceapă să se însereze și mai trebuia să și îmbucăm ceva, am hotărât că ne ajung cei doi pești. Am achitat tariful orar și peștele prins și ne-am îndreptat, la sfatul băiatului, către restaurant. Acolo o ospătăriță drăguță a luat în primire peștele și l-a trimis la bucătărie spre a fi gătit cum se cuvine. Și zau că papilele-mi gustative jubilează și acum la gândul festinului pe care l-am avut!

Hai să vă dau și câteva detalii (nu prea multe ca n-am chef să îmi haliți toți peștii!:-D). Păstrăvăria, Albota pe numele ei, face parte dintr-un complex turistic situat la 55 km de Sibiu în drumul DN1 spre Brașov, la 4 km după satul Arpașu de Sus. Drumul îl veți găsi ușor, sunt panouri indicatoare peste tot (numai eu nu le-am zărit decât la întoarcere, am impresia că la dus mi-a fost distrasă atenția special). Mai multe detalii aici. Complexul dispune de 42 de camere, săli de conferință, sală de fitness, jacuzzi, saună, piscină, loc de joacă, păstrăvărie și fermă proprie (hm...aș putea să le strecor o vorbă șefilor mei pentru următorul team building). Pe lângă pescuit, mai mult pescuit și desigur...încă o tură de pescuit, aici mai puteți face tot soiul de drumeții, puteți călări sau închiria ATV-uri ori vă puteți pur și simplu relaxa în decorul de vis. Este chiar indicat să veniți (și) cu copiii, vor fi peste poate de entuziasmați.

 

Și-am încălecat pe-un fir de iarbă deasă

Și v-am spus o poveste cu o pescăriță zeloasă! :-P

Places to see, things to do (III)

După cum probabil v-am obișnuit până acum, continui să visez cu ochii deschiși la tot soiul de destinații care mai de care mai deosebite. Astăzi vă voi mărturisi că îmi doresc de mult timp să ajung la Stockholm, printre altele și pentru a mă convinge la fața locului dacă merită cu adevărat titulatura mult trâmbițată de "Veneția Nordului". Nu de alta, dar pentru mine Veneția este (încă) unică. Pe de altă parte mai că mi-aș dori ca Stockholm-ul să îmi placă mult fără să simt nevoia să îl asemuiesc cu Veneția sau orice alt loc, pentru ca deh, cârcotașă cum sunt, nu mi se pare tocmai flatant pentru un oraș ca renumele acestuia să se datoreze comparației cu un altul. Dar să nu divagăm.

Una dintre primele probleme care s-ar pune în cazul fericit în care m-aș vedea cu biletele de avion în buzunar ar fi, fără îndoială, cazarea. Ideal una suficient de ieftină, dar cu tot dichisul, așa cum îi șade bine unei cazări tourist-friendly :-P. În ceea ce mă privește, n-ar fi rău să aibă și ceva-ul acela care să mă facă să vreau să stau acolo și nicăieri altundeva. Guess what, cazarea de care vă vorbeam nu numai că există, dar este și fix cum mi-aș fi imaginat-o dacă aș fi știut exact ce caut!

Situat la o aruncătură de băț de terminalele aeroportului Arlanda din Stockholm, "hotelul" (sau mai bine zis hostelul) cu pricina se află nici mai mult nici mai puțin decât ...într-un Boeing 747. Un avion care a aparținut flotelor Singapore Airlines și Pan Am și în care acum se găsesc "camere" pentru toate buzunarele, la prețuri începând cu 40 euro pe noapte la "economy" (camere cu două sau mai multe paturi). Dat fiind caracterul excepțional al hotelului, sigur că sunt disponibile și camere mai scumpe, unele chiar foarte scumpe, care să satisfacă și cele mai pretențioase gusturi. Cea mai costisitoare cameră din avion este așa-numita "cockpit suite", unde nu numai că puteți studia de foarte aproape cum arată carlinga unui astfel de avion, dar veți avea și o priveliște de zile mari asupra activității de pe aeroport. În total, Jumbo Hostel dispune de 27 camere, majoritatea cu câte 3 locuri, dotate cu wi fi și TV. Majoritatea băilor se folosesc în comun, camerele mai scumpe beneficiază însă și de duș și WC propriu.

(sursa pozei: www.letsbookhotel.com)

Dacă vă gândiți deja cum să vă grăbiți înspre acolo, vă sfătuiesc să vă rezervați din timp locurile, hostelul este extrem de căutat. Rezervările le puteți face direct pe booking.com, dar și pe alte site-uri de profil. Informații suplimentare găsiți aici.

Nu știu despre voi, dar eu mă apuc să pun bani la ciorap de pe acum...

Places to see, things to do (II)

Credeati ca am stat degeaba zilele astea? Dati-mi voie sa va contrazic :-). Am tulit-o ca din pusca intr-o mica vacanta prin Germania (Bavaria) si Austria, pe care mi-am petrecut-o vizitand doua castele fabuloase - rod al unei minti geniale - vreo doua biserici in stil baroc si rococo, dintre care una considerata ca facand parte dintre cele 100 de minuni ale lumii, niscaiva ramasite (in cantitati deloc de neglijat) de pe vremea nazistilor din zona Obersalzberg si o salina extrem de bine intretinuta si exploatata turistic, cum tare ma tem ca nu voi vedea vreodata la noi. Dar despre toate astea va voi povesti pe indelete cu proxima ocazie, stay tuned :-P.

De ce introducerea de mai sus? Pentru ca astazi visez la un locsor pe care l-am descoperit absolut intamplator intr-un pliant zilele trecute pe cand inca ma aflam intr-un satuc pitoresc din Austria. Recunosc ca m-am intrebat adesea in copilarie cum o fi sa locuiesti, chiar si cateva zile, intr-una dintre acele "casute in copac" (aka tree houses) pe care le tot vedeam in filmele americane. Mi-ar fi placut sa am un coltisor al meu unde sa ma pot izola dupa bunul plac cu o carte buna si un ceai, uitand de mine si de restul lumii. Daca ar fi fost si cocotat in varful unui copac in mijlocul naturii, cu atat mai bine. Ar fi descurajat in mod sigur orice tentativa de apropiere a oricarei fiinte misunatoare cu care nu as fi tinut mortis sa interactionez in momentul cu pricina :-). Unde mai pui ca peisajul in mod sigur ar fi meritat toti banii. Si uite peste ce am dat in pliantul de care va vorbeam:

Hm, n-arata rau deloc, asa-i? In mod sigur interiorul este sub asteptari, trebuie sa aiba o hiba....Sau nu?

Daca inca nu v-am convins, aflati ca este vorba despre un intreg complex care cuprinde, pe langa hotelul de mai sus, un ditamai tree top walk (adica un soi de alee printre varfurile copacilor), turnuri inalte de unde puteti admira in voie privelistea, locuri de joaca pentru copii si cate si mai cate. Puteti lenevi pur si simplu daca va doriti un concediu linistit sau va puteti decide pentru una dintre multele activitati (inclusiv "survival training") oferite de proprietari.

Hotelul este alcatuit din 6 casute situate la inaltimea de 10 m, dotate cu tot confortul, care pot adaposti intre 2 si 6 persoane. Drumul suspendat, deschis in principiu intre aprilie si octombrie, se mandreste cu faptul ca este singurul drum de acest tip din Europa si (zic ei, dar nu am verificat :-P) cel mai mare din lume. Mai multe informatii gasiti aici, aici si aici. Din pacate site-ul lor oficial (ultimul dintre linkurile de mai sus) este doar in germana, dar aveti sus optiunea de a trimite un mail prin care sa le solicitati informatii. Oricum, din cate am vazut preturile sunt chiar accesibile.

Uf, si aproape uitasem sa va spun ca minunatia de mai sus este situata in apropierea satucului Kopfing din Austria, cam la 28 km de orasul bavarez Passau. 

Tare mi-as dori sa ajung candva si pe aici. Voua v-ar surade?

Places to see, things to do (I)

De o vreme incoace fac ce fac si descopar o groaza de locuri, activitati, festivaluri, hoteluri s.a.m.d. care imi fac cu ochiul teribil. Si-uite asa n-a durat mult si mi-a venit ideea sa vi le impartasesc si voua, ba mai mult, sa creez o "rubrica" noua cu ajutorul careia sa descoperim impreuna, cu regularitate, locuri si lucruri interesante. Evident ca mi-as dori sa ajung peste tot, insa chiar daca nu voi reusi, cred ca imi este permis macar sa visez la toate acestea, nu?! Si...promit solemn ca nu ma supar daca veti ajunge vreunii dintre voi inaintea mea :-P. Singura conditie este sa va intoarceti cu multe, multe poze...

Va spun de la bun inceput insa ca nu am sa tratez pe larg subiectele de la aceasta rubrica decat in cazul in care voi ajunge la fata locului si voi vedea cu ochii mei care e treaba sau in cazul in care acest lucru s-a intamplat deja. Sugestiile de aici reprezinta mai degraba idei, propuneri, mici nebunii care mie imi surad si de care poate nu ati avut inca ocazia sa aflati. Si ar fi pacat ca singurul motiv care va impiedica sa purcedeti inspre destinatiile cu pricina sa fie acela al necunoasterii lor. Pe de alta parte este posibil ca voi sa stiti (mult) mai multe despre acestea decat mine, caz in care va astept cu draga inima sa completati informatiile de aici.

Sa incepem deci cu un festival de care am aflat recent de la o buna prietena:  

•  Nume: BRISTOL INTERNATIONAL BALLOON FIESTA
•  Perioada: 12-15 august (anual). Da, da, inca mai aveti timp sa va luati bilete si sa ajungeti! 
•  Unde: Bristol, UK - mai exact Ashton Court
•  Se intampla: de vreo 32 de ani
•  De ce sa mergeti: pentru a vedea startul simultan a peste 100 de baloane cu aer cald, pentru ca este unul dintre cele mai mari - daca nu chiar cel mai mare - eveniment de acest gen din Europa, pentru ca participantii vin din toata lumea, pentru ca nu se poate sa ratati ceea ce englezii numesc "night glow" (noaptea baloanele sunt umflate ca pentru ascensiune, dar sunt tinute la pamant unde stralucesc ca niste becuri uriase sau ca lanternele chinezesti, toate astea pe un fond muzical corespunzator) si, de ce nu, pentru ca poate ar merita sa va luati inima in dinti si sa va imbarcati si voi intr-un astfel de balon. Mie una mi-ar placea la nebunie, voua? :-D
• Programul: aici.

Toate informatiile de care ati putea avea nevoie le gasiti pe site-ul oficial al festivalului.

 
(sursa pozelor) (ultima poza: wikipedia)