11 țări în 4 luni și 0 prezență pe blog

Poate sunteți curioși cu ce m-am mai ocupat în ultima vreme. Titlul articolașului de față răspunde, în mare parte, astei întrebări. Sigur, dat fiind că abia-abia s-a încheiat sezonul turistic în Dubai (și nici măcar asta nu mai e o certitudine pe aste meleaguri, bag seamă că Emiratele sunt tot mai căutate de călători), mai întâi și înainte de toate m-am ocupat cu munca, însă nu mă pot plânge nici în materie de călătorii, încep să mă pricep din ce în ce mai bine la a jongla cu vacanțele mele și ale altora astfel încât toată lumea să fie mulțumită, chit că asta înseamnă nu de puține ori că plonjez direct pe tur după câte o noapte dormită pe avion sau că trebuie să fac o mie și una de combinații ca să ajung la timp la tururile planificate deși se mai întâmplă ca un aeroport, o schimbare de ultim moment sau chiar lumea întreagă să mi se pună de-a curmezișul uneori (și zău că aș putea scrie o carte numai despre peripețiile legate de întoarcerea la timp în Dubai în varii situațiuni care mai de care mai palpitante!).

Și totuși, 11 țări în 4 luni, dintre care 4 țări noi și niscaiva obiective de mult vizate atinse în fine, nu e de ici, de colea, nici măcar pentru noi, deși știu deja că v-am obișnuit cu desele (și în mare parte spontanele) noastre plecări. Așa încât blogul a rămas în plan secund, deși am încercat cât de cât să fiu prezentă măcar pe contul de Instagram (nu mereu în timp real, intenționat, desigur). Nu știu cât și dacă voi avea timp să recuperez în perioada următoare (nici să descarc pozele din telefoane, camere foto & Co. nu mai apuc de o bună bucată de vreme), mai ales că lunile de vară emirateze le rezerv, de regulă, (ați ghicit!) călătoriilor :))), în fond și la urma urmei scriu aici de 8-9 ani de zile și nu doar că pauza a fost binemeritată dar în ultimul timp vă spun sincer că am tendința de a ține pentru mine minunățiile pe care le descopăr călătorind decât de a le împărtăși lumii ca să își poată bate joc de ele - după cum se întâmplă tot mai des mai peste tot grație păcătoasei molime cunoscute publicului larg drept social media. Dacă mă urmăriți constant (mai ales pe Instagram), veți fi constatat însă că mai scap din când în când câte o informație, o recomandare de hotel, local ori atracție (ba chiar și câte un cod de reducere uneori), însă asta e, recunosc că mă lupt cu mine de fiecare dată și doar cu greu mă înduplec să o fac într-un final. "Printre rânduri" am promis, "printre rânduri" scriu, mă puteți condamna? :)

2018 - an mizerabil, călătorii fabuloase (II)

Polinezia Franceză

Pe cât de dezamăgitor a fost, în anumite privințe, 2018, pe atât de darnic s-a arătat în materie de călătorii, deșertându-și cu generozitate tolba de experiențe memorabile în fața ochilor noștri mereu pregătiți a se minuna. N-aș ști să spun, deci, cu ce m-a uimit mai tare, însă e limpede că un an în care am petrecut Revelionul la Moscova, Paștele la Nisa, aniversarea căsătoriei la Chișinău, ziua mea la bordul giganticului A380 (unde am avut parte de o surpriză de neuitat din partea stewarzilor Emirates) - în drum spre piețele de Crăciun din Madrid - și trecerea dintre ani cu ai mei în România, nu avea cum să mă lase indiferentă. Cu atât mai mult cu cât am bifat, printre altele, câteva reușite notabile, a căror realizare a părut să atârne până în ultima clipă de un fir de păr: finala Simonei Halep din Melbourne (Australian Open), finala concursului Eurovision la care țineam morțiș să îi duc pe ai mei, Oktoberfest-ul la München (da, iarăși, de data asta însă alături de sora mea) și două descinderi în Portocalia în timpul cărora - ca un ghid destoinic ce mă aflu :D - am avut eu grijă ca sor-mea și ai mei să se amorezeze si ei lulea de cea mai iubită țărișoară din lume.

Să le luăm, dară, pe rând...

2018 - an mizerabil, călătorii fabuloase (I)

Lisboa (Portocalia)

Dacă n-ar fi fost mizerabil, zău că 2018 ar putea lesne fi catalogat drept un an fabulos. În fond și la urma urmei, bietul de el n-avea cum să se eschiveze de la a revărsa asupră-ne o puzderie de călătorii care mai de care mai generoase de vreme ce l-am început în forță în deplasare, cu un Revelion memorabil petrecut în minunata Moscovă (și-apăi dacă nici rușii nu se pricep să se distreze, nu știu, zău, cine se mai pricepe!) 

Așa încât bilanțul lui 2018 se prezintă după cum urmează: 21 de țări - dintre care 4 noi (Armenia, Uzbekistan, Moldova și Polinezia Franceză/Tahiti) - 18 orașe și locuri cu care ne-am întâlnit pentru prima dată, 33 de hoteluri, 70 de zboruri pe 4 continente, 3 companii aeriene la bordul cărora am pășit în premieră (Uzbekistan Airways, Air Tahiti și Air Tahiti Nui), 6 piețe de Crăciun de pe 3 continente și 2 stațiuni de ski mai puțin cunoscute turismului de masă. Anul în care am petrecut, printre altele, 2 vacanțe în Portocalia, am ajuns de câte 2 ori în S.U.A., Australia și Noua Zeelandă, de câte 3 ori în Tokyo și Hong Kong și de nu mai puțin de 5 ori (record, dacă nu mă înșel) în România!

Și, pentru că în tot noianul de lovituri în moalele capului de anul acesta aveam nevoie de măcar o veste bună pentru 2019, iaca se făcu (cu foarte puțin timp înainte de ziua mea) că am câștigat, la un concurs pe Instagram, 2 bilete de avion până în Tahiti/Polinezia Franceză, bilete pe care vă imaginați că n-am de gând să le las nefolosite în 2019, chiar dacă, după experiența de anul ăsta cu Bora Bora, nu sunt convinsă că mă mai deranjez să o includ iar în itinerar.

Polinezia Franceză între mit și adevăr

Când ți se promit delfini și primești... asta :))) (cam așa și cu Bora Bora & Co.)

De-ar fi să dai crezare tuturor balivernelor râspândite de minți care mai de care mai simpluțe în eterul virtual, ai zice că Polinezia Franceză e cel puțin Dumnezeu scoborât din ceruri, un tărâm cum altul nu-i pe lume, chintesența visurilor umanității despre paradisul terestru, un loc străin de atingerea răului, urâtului, nedreptății unde minunăția, draga de ea, a hotărât să-și facă sălaș pentru vecie. Ei, da, și toate astea pe planeta Pământ despre care, dacă nu cumva te-ai născut acum câteva zile, ar cam trebui să știi că e la ani lumină distanță de atari descrieri, și asta nu de ieri, de alaltăieri. Poluare? Nuuuu, n-ai să vezi, nu în Polinezia Franceză! Furtuni, tsunami-uri, dezastre naturale? Pușchea pe limbă! Aglomerație? Nu aici, dom'le, n-ai încredere în statistici?! Unde mai pui că-i așa greu de ajuns încât cu siguranță vei fi singurul, primul, cel mai... care a pus piciorul vreodată prin locurile astea (dacă nu cumva te cheamă Magellan crede-mă că nu interesează pe nimeni), o nouă ocazie să te umfli în pene în fața unei audiențe majoritar inepte care ia de bună orice elucubrație scoți pe gură fără să depună (măcar) un minim efort de documentare. Din fericire nu toți am călătorit în anii ăștia de pomană, ba chiar pe unii experiența ne-a înzestrat cu o intuiție care nu dă greș într-o majoritate covârșitoare a cazurilor și o doză sănătoasă de scepticism manifestată printr-o curiozitate crescândă și-o dorință - perfect justificată, în contextul manipulărilor de tot soiul din zilele noastre - de a verifica și răsverifica orice informație, inclusiv la fața locului, în loc de a-ți însuși prostește părerile nedocumentate ori voit trunchiate ale altora.

11 motive pentru care să NU călătorești

Când m-am apucat să scriu pe blog îmi pictasem în minte o imagine rozalie cum că un astfel de subiect fabulos precum călătoriile n-ar putea isca, în ruptul capului, nesuferitele controverse și etalări de mușchi de care orice altă temă dezbătută pe minunata (dar vai, atât-de-păcat-că-locuita) planetă s-a dovedit departe de a fi scutită. În naivitatea mea, îmi imaginam că orice om care are șansa de a călători frecvent se va întoarce, dacă nu tobă de informații, măcar cu un minim de bun simț, respect față de planetă și locuitorii țărilor vizitate și, de ce nu, cu un pic mai multă înțelepciune și un orizont de gândire ceva mai larg decât la plecare. Nimic mai greșit, căci internetul și rețelele sociale au dat naștere unui nou tip de monstru, tipul prostului fudul - "purtător de adevăr" la care în mod corect se referea Umberto Eco astfel: "Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr." Sigur, este un fenomen care ia amploare pretutindeni în lume, însă în România pare a fi dublat de o lipsă crasă a exercițiului - pe care de altfel o sumedenie de alte țări pun, pe bună dreptate, un accent deosebit - dezbaterilor constructive și civilizate (!) și de o autoetalare de prost gust și o imaturitate infatuată care frizează indecența. Cum se manifestă concret lucrul acesta în materie de călătorii? Iaca prin existența, exteriorizarea din cale afară de vocală și autopromovarea (nu de puține ori chiar în scopuri pecuniare, de ceva vreme și politice/de propagandă - nu-mi spune că n-ai observat :D) unei cohorte de semizei atotștiutori (dintre care unii își și aleg porecle sugestive în acest sens) care se împăunează până la saturație cu "realizările" lor călătoare, punând la colț neîntârziat pe oricine îndrăznește a exprima o opinie contrară (dacă e și justificată cu atât mai abitir, că doar zeii nu cad în păcatul neștiinței niciodată, nu?), dar pozând altminteri în ființe sociabile și afabile dornice să îți dea și ție, sărman muritor, să sorbi oleacă de iluminare din potirul fără fund al cunoașterii lor, nerealizând, în mod inexplicabil pentru niște creaturi superioare, că nu aplauzele și validarea celor din jur ci capacitatea de a extrage, pentru tine, cunoaștere, emoție și învățături din experiențele ce ți-au fost hărăzite, constituie în fapt esența călătoriilor.