17.6.21

Decolări și/sau aterizări spectaculoase (III): Bora Bora

Sosirea în Bora Bora

După Groenlanda și Mauritius, două dintre aterizările/decolările mele preferate din lumea-ntreagă, plusez astăzi - intenționat și mânată poate de dorul de călătorii în zone mai puțin vizitate, de tipul acelora cu care v-am obișnuit - cu una dintre cele mai râvnite priveliști din avion: Bora Bora.



21.3.21

Șase luni mai târziu... (Portugal edition)


 ... ne simțim tot mai acasă în Portocalia. Lockdown-ul nu a fost chiar așa insuportabil aici, mai ales că n-am fost obligați niciun moment să purtăm măști în exterior (lucru care m-a scos din sărite în ultimele luni petrecute în Dubai, de pildă, mai ales că au fost luni interminabile de vipie necruțătoare în care n-a fost cu putință să evadăm din urbe cum eram obișnuiți) iar măsurile au fost, în principiu, de bun simț și - faptic - niciodată atât de drastice cum s-au simțit, de bună seamă, în alte colțuri de lume. Dacă m-a deranjat ceva în mod deosebit m-a deranjat închiderea sălilor de sport (eu am una chiar peste drum), mai cu seamă că m-am dezobișnuit (voit) să alerg chiar zilnic în cei șase ani de Emirate aplicând, în schimb, tot mai des strategia îmbinării unor tipuri diferite de mișcare, dintre care Zumba aproape zilnic în ultimii 3 ani. Mi-au lipsit și lecțiile de kapap începute (și practicate intensiv) aici, însă dacă e s-o zic p-a bună sunt convinsă că eu la sală m-am pricopsit cu Covid - singurul loc în care am lăsat garda jos (la figurat haha) - așa încât, deși mie una Covidul nu mi-a dat prea mari bătăi de cap, am înțeles (și n-am comentat) utilitatea măsurii sus-menționate.


31.12.20

Rămas bun, Dubai, bine te-am regăsit, Portocalie!


Zic unii că nu s-ar numi schimbarea schimbare dacă nu ne-ar lua pe nepregătite, alții îi contrazic afirmând cu nasul în vânt că schimbarea și-o face omul cu mâna lui, că doar el singur e stăpân pe destinu-i și numai el știe mai bine decât oricine încotro o va apuca, cu cine și când. În ceea ce mă privește, nu pot decât să zâmbesc în fața unei atari naivități de care nu e exclus să mă fi făcut și eu vinovată la o vârstă mai puțin înțeleaptă, căci, privind în urmă și punând cap la cap frânturi de întâmplări și crâmpeie de viață, îmi dau seama o dată în plus că schimbările - departe de fi lucrurile atât de simple pe cât le enunțau unul și altul mai sus - sunt puțin precum stelele, știut fiind că acestea din urmă se aprind mult înainte ca lumina lor să se înfățișeze ochilor noștri pământeni tot așa cum schimbările, chiar și cele ce ne privesc, iau naștere mult înainte ca noi să prindem de veste.



3.7.20

Și se făcură șase...


Mă tot gândesc în urmă și mai că nu-mi vine a crede că au trecut șase ani - șase! - de când Dubaiul ne este casă, șase de când am aterizat aici într-un final de iunie binecuvântat, îmbrățișând a treia oară un viitor incert cu același entuziasm, aceeași încredere în forțele proprii si aceeași speranță ca întotdeauna în infinitele posibilități pe care le aduce cu sine schimbarea. Departe de a fi fost greșite, cele două alegeri anterioare - devenite, să spunem, perimate la un moment dat față de aspirațiile noastre aflate în continuă ascensiune - ne-au adus, fiecare, experiențe și realizări prețioase, astfel încât fiecare nouă mutare pe coclauri (dintre care Qatarul, la vremea respectivă, era cvasinecunoscut, și nu doar în România) a adăugat la fundamentul anterioarei, asigurând implicit succesul celei ce i-a urmat. Și cum viața poate reprezenta un cumul  de dezamăgiri ori o serie de victorii în funcție de deciziile bune sau proaste, pripite sau, dimpotrivă, îndelung cumpănite și asumate ori, până la urmă, pur și simplu inspirate pe care le iei la un moment dat, ei bine, privind în urmă - inclusiv în contextul actual al pandemiei de Covid-19 - nu putem decât să ne felicităm pentru absolut toate hotărârile luate de-a lungul celor aproape 10 ani de când am părăsit România, dintre care prima și cea mai cea a fost chiar aceea de a ne lua picioarele la spinare :).



26.5.20

Dansând cu rechinii-balenă în Maldive


Una dintre experiențele pe care le vânam cu ardoare cu mult înainte ca Instagramul să impună scânceilor (aka millennials) ori reprezentanților așa-numitei generații Z de pretutindeni uniforme de purtat în călătorii ori să le dicteze conduite de urmat și destinații de bifat pe preaminunata planetă presupunea interacțiunea - în mediul lor natural - cu acei giganți placizi ai oceanului cunoscuți pasionaților drept rechini-balenă. În ciuda credinței populare, aceștia au fost văzuți nu de puține ori chiar și aici în Emirate, lucru pe care, până de curând, obișnuiam să-l menționez frecvent turiștilor mei în Dubai. Și nu-mi pare rău că am făcut-o, căci unul dintre aceștia m-a auzit spunând că îmi doresc să înot cu ei dar încă nu mă hotărâsem unde (Filipinele clar ieșeau din discuție!) așa încât mi-a sugerat entuziast Maldivele. Și deși îmi plac insulele iar de vizitat nici nu mai țin minte de câte ori le-am vizitat, nu mă număr totuși printre aceia care, orbiți de apele turcoaz și aparent idilicele împrejurimi ale acestora, închid ochii la orice altceva. Știind dară că Maldivele sunt departe de a fi paradisul ale cărui infinite virtuți unii le propovăduiesc cu candoare iar alții cu ticăloșie, în deplină cunoștință de cauză, recunosc că inițial am privit cu scepticism recomandarea. Mi-am promis însă că voi studia problema mai târziu, ceea ce am și făcut.

Demersul a avut rezultate mult mai bune decât mă așteptam, astfel că, îndată ce a sosit luna decembrie și odată cu ea confirmarea unor zile libere pe care - între noi fie vorba - nu prea contam, cu atât mai puțin chiar de ziua mea, am pus mâna de am rezervat biletele de avion și-am purces neîntârziat înspre o insulă mică, mică, mititică din partea sudică a atolului Ari!



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Subscribe