17.8.17

22 de lucruri pe care nu le știai despre Insulele Feroe


Dacă te aștepți să îți spun că Insulele Feroe sunt din cale afară de accesibile, dă-mi voie să te dezamăgesc. Aș zice chiar că se aplică reversul, iar motivele sunt nenumărate, începând, mă tem, cu prețurile destul de ridicate, pe alocuri chiar usturătoare (mai ales dacă, la fel ca pe noi, te interesează o experiență completă, nicidecum bifarea superficială a destinației și autoetalarea de rigoare pe platformele de socializare), vremea extrem de schimbătoare, similară - dacă vrei - capriciilor climatice islandeze, vântul nebun care, la fel ca în Islanda, nu rareori smulge copaci și rupe balustrade, drumurile înțesate de capcane, cu ondulări bruște, îngustări neașteptate și tuneluri cu o unică bandă de circulație și spații de depășire rare, înecate în beznă, drumuri pe care cel mai bine tot unul "de-al casei" se descurcă, traficul nu tocmai civilizat (feroezii, vei constata, nu se sinchisesc ei prea tare de regulile de circulație ori curtoazie, de fapt nu se sinchisesc ei prea tare de mai nimic) și, nu în ultimul rând, atotcuprinzătoarea ceață care dă de furcă în mod constant celor ce, turiști fiind, nu sunt, în mod evident și deloc neașteptat, familiarizați cu particularitățile vremii și ale locurilor. 



Toate aceste neajunsuri și multe altele pot fi însă înlăturate cu ajutorul unui ghid destoinic. Am zis-o și o repet, cunoștințele unui ghid competent sunt mină de aur și în cazul locurilor obișnuite, darămite în acela al societăților relativ închise, cum este, în mare măsură, societatea feroeză. Unde mai pui că un ghid bun îți poate da și alte detalii, picanterii pe care să îți fie ușor să le memorezi și să ți le amintești peste ani, dar și informații practice de natură a-ți ușura șederea și a nu te aduce în situații de nedorit, cum ar fi aceea de a rata o experiență sau alta. Nu de puține ori o simplă schimbare spontană de traseu te poate scuti de vreme rea ori îți poate prilejui întâlniri de zile mari, neprevăzute, de multe ori, în programul inițial.

Odată rezolvată problema siguranței și a unei vacanțe tihnite, Insulele Feroe sunt mană cerească pentru iubitorii de natură și peisaje spectaculoase la care contribuie, nu de puține ori, taman particularitățile vremii de care aminteam mai sus. Și nu m-ar mira să îți dorești să revii aici cândva, poate chiar ca să descoperi unele sau mai multe dintre curiozitățile adunate de mine (deloc exhaustiv) în lista următoare...



14.7.17

Stai la... Hotel Føroyar, Torshavn și ai ce vedea (dacă ai noroc)!


O imagine cu o siluetă învăluită în neguri de pe site-ul de prezentare a insulelor Feroe te îndeamnă călduros să vizitezi insulele... dacă, mă rog, le poți găsi. Te lansezi într-o cascadă de hohote zgomotoase, cu siguranța de sine a călătorului care se știe cu biletul de avion în buzunar și alungi ca pe o insectă nesuferită gândul răzleț, mișel precum majoritatea gândurilor răzlețe care se perindă prin țestele mai mult sau mai puțin luminate ale locuitorilor planetei, care îți șoptește că ai făcut rezervare la un hotel cu priveliște. Să fim serioși, îți spui, n-o fi dracul chiar așa de negru!

Filele zboară din calendar, lunile fac ce știu ele mai bine, își iau, adică, rând pe rând tălpășița, și iată-te punând victorios piciorul în insule. Dracul, constați odată ajuns acolo, nu e negru, nu e negru deloc. E de-a dreptul gri. Un gri lăptos, dens, încărcat de umezeală, care s-a așternut confortabil peste oraș și nu pare dispus să se dea dispărut prea curând. Te îndrepți pleoștit către recepție și încerci, cu jumătate de gură,  o glumă: Știți, noi am rezervat o cameră cu vedere... Sigur, vine prompt răspunsul, toate camerele noastre sunt cu vedere. 



10.7.17

Bird's Eye View over... Perth


Vai de mine, vai de mine, mai sunt doar treizeci și cinci de minute fix până la ultima intrare în Bell Tower iar eu sunt prăvălită confortabil într-un fotoliu moale din camera de hotel, același în care jet lag-ul, arză-l-ar focul, mă azvârlise câteva minute mai devreme, după o primă parte a zilei petrecută pe drumuri. Îmi dau singură un ghiont și ies valvârtej pe ușă, nu înainte de a-mi îndesa în geanta de mână o sticlă de apă menită a mă face să suport mai ușor arșița zilei, neașteptată la jumătatea lunii mai în, practic, prag de iarnă în partea asta a lumii. Dau buzna în lift, din lift în holul hotelului și de acolo o tulesc ca din pușcă pe ușă, las în urmă parcul de un verde nebun în care, la ultima vizită, am întâlnit-o, ce-i drept doar sub formă de statuie, pe însăși Degețica din poveste, și cobor strada îngustă care desparte hotelul de promenada la extremitatea căreia, pe cerul de un albastru cu adâncimi de ocean, se profilează unul dintre simbolurile orașului, Bell Tower. Mă precipit înspre intrare și pătrund în interior cu vreo douăzeci și mai bine de minute înainte de închidere. Răsuflu ușurată, nu mi-aș fi iertat-o prea curând dacă aș fi ratat a doua oară ascensiunea, mai cu seamă că acum doi ani turnul se afla în renovare, și odată cu el toată zona înconjurătoare, transformată acum într-o promenadă fermecătoare pe malul râului Swan, cu zone umbroase numai bune să ofere adăpost cormoranilor, și îmbogățită cu o suită de terase, restaurante, chioșcuri, o insulă artificială, un mic teren de golf, un pod pietonal și două-trei statui reprezentative în fața cărora se adună ciopor turiștii.



28.5.17

Ghid de supraviețuire pe zborurile lung-curier

O parte din arsenalul meu pentru zbor
Aș vrea să îți spun că mă dau în vânt după zbor. Teoretic îmi place la nebunie, îmi plac avioanele, urmăresc îndeaproape tot soiul de subiecte legate de aviație, sunt la curent cu noutățile unui număr semnificativ de linii aeriene, ca să nu mai zic că încă trepidez numai la gândul unei noi călătorii înaripate iar albumele mele virtuale dau pe dinafară de poze din și cu avioane. Și totuși, după atâția ani de zburat de colo-colo, n-am cum să nu admit - respingând, cu bună știință și profund nesaț, un nesuferit clișeu - că. în ceea ce privește călătoriile cu avionul, îmi surâde mai degrabă destinația decât interminabilul drum până acolo. Știu, e la modă să pozezi în divă pentru care avionul este calea către Nirvana iar aeroportul - a doua casă, însă orice om întreg la cap care a călătorit cât de cât la viața lui îți va spune cu mâna pe inimă că te lecuiești rapid de o astfel de concepție, conștient fiind de nenumăratele neajunsuri ale lungilor ore de zbor.

Ce înseamnă lung-curier? Nu sunt eu în măsură să furnizez cel mai bun răspuns, în fond și la urma urmei nici companiile aviatice nu s-au pus, încă, de acord, decât poate asupra faptului că există tot atâtea definiții precum linii aeriene. Pentru mine orice zbor care depășește nouă ore e cu bătăi de cap, și încă zic mersi că am intrat de ceva vreme într-o rutină care mă face să suport relativ ușor aste "prime" ore, pentru alții chiar și mai puține sunt un mare chin. Drept e că fără o oarecare disciplină n-ai nicio șansă să te bucuri de călătorii lung-curier repetate scutite de neplăceri majore, iar eu am, în zbor, regulile și ritualurile mele de la care nu mă abat decât rareori, și chiar și atunci când o fac nu obișnuiesc să sar prea mult calul.



12.5.17

Perth în 8 fotografii panoramice


Avem fiecare, fără îndoială, moduri diferite de a ne reprezenta izolarea. Izolare, un cuvânt care unora le trezește orice altceva decât sentimente și asocieri pozitive, pe alții îi înspăimântă de-a binelea, în timp ce unei a treia categorii - cu care mă identific tot mai des în ultima vreme - îi prilejuiește reverii plăcute menite, toate, a-l identifica pe acela dintre toate locurile izolate din lume care ar merita, mai mult decât celelalte, atenție, o călătorie, poate chiar o rămânere. 

Dacă m-ai fi întrebat despre cele mai izolate orașe din lume, în mod sigur însă nu mi-ar fi trecut prin cap să răspund Perth, în special pentru că nimic din aparența orașului, ospitalitatea locuitorilor și atmosfera de târgușor de provincie unde toată lumea cunoaște pe toată lumea nu lasă să se ghicească stigmatul care apasă asupra orașului. Și totuși, chiar și o fugară aplecare asupra hărții Australiei este de ajuns pentru a realiza că, într-adevăr, din punct de vedere geografic Perth este un singuratic, neîmpărțind cu niciun alt oraș jumătatea vestică a continentului. Și dat fiind că până la cel mai apropiat oraș, Adelaide, nu ai avea de condus decât vreo 2.500 de kilometri, se înțelege de ce majoritatea locuitorilor din Perth nu s-au încumetat niciodată la vreun... road trip. Nu până la cel mai apropiat oraș, cel puțin, lucru de-a dreptul hazliu când te gândești că australienilor de prin părțile astea li s-a dus vestea că au în proprietate mai multe mașini decât locuitorii oricărui alt loc de pe planetă!



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Subscribe