Polinezia Franceză între mit și adevăr

Când ți se promit delfini și primești... asta :))) (cam așa și cu Bora Bora & Co.)

De-ar fi să dai crezare tuturor balivernelor râspândite de minți care mai de care mai simpluțe în eterul virtual, ai zice că Polinezia Franceză e cel puțin Dumnezeu scoborât din ceruri, un tărâm cum altul nu-i pe lume, chintesența visurilor umanității despre paradisul terestru, un loc străin de atingerea răului, urâtului, nedreptății unde minunăția, draga de ea, a hotărât să-și facă sălaș pentru vecie. Ei, da, și toate astea pe planeta Pământ despre care, dacă nu cumva te-ai născut acum câteva zile, ar cam trebui să știi că e la ani lumină distanță de atari descrieri, și asta nu de ieri, de alaltăieri. Poluare? Nuuuu, n-ai să vezi, nu în Polinezia Franceză! Furtuni, tsunami-uri, dezastre naturale? Pușchea pe limbă! Aglomerație? Nu aici, dom'le, n-ai încredere în statistici?! Unde mai pui că-i așa greu de ajuns încât cu siguranță vei fi singurul, primul, cel mai... care a pus piciorul vreodată prin locurile astea (dacă nu cumva te cheamă Magellan crede-mă că nu interesează pe nimeni), o nouă ocazie să te umfli în pene în fața unei audiențe majoritar inepte care ia de bună orice elucubrație scoți pe gură fără să depună (măcar) un minim efort de documentare. Din fericire nu toți am călătorit în anii ăștia de pomană, ba chiar pe unii experiența ne-a înzestrat cu o intuiție care nu dă greș într-o majoritate covârșitoare a cazurilor și o doză sănătoasă de scepticism manifestată printr-o curiozitate crescândă și-o dorință - perfect justificată, în contextul manipulărilor de tot soiul din zilele noastre - de a verifica și răsverifica orice informație, inclusiv la fața locului, în loc de a-ți însuși prostește părerile nedocumentate ori voit trunchiate ale altora.

Cărți de călătorie care te fac mai deștept

Pamplona, Spania

Într-o vreme în care numai cine nu vrea nu publică o carte, simt tot mai acut nevoia de cărți adevărate care să mă stimuleze și să mă îmbogățească intelectual. Cea mai la îndemână soluție este, desigur, să recurg la clasici. Slavă Domnului că nu puțini dintre marii scriitori ai planetei au scris într-un fel sau altul și despre călătorii iar unii dintre ei erau chiar aventurieri notorii, așa încât am mereu de unde alege: Hemingway, Exupery, Robert Louis Stevenson, Kipling, Mark Twain, Jerome K. Jerome, Jack London, Melville, Dickens - și nu doar ei - au fost călători avizi ale căror experiențe de călătorie se regăsesc, sub forma ficțiunii împletite cu realitatea, într-o sumedenie de romane, cărți și jurnale de călătorie, reportaje și eseuri, iar Jules Verne, Steinbeck și D.H. Lawrence n-au fost nici ei străini de astfel de preocupări în anumite perioade ale vieții, preocupări pe care din fericire au avut grijă să le fixeze la rândul lor în scris. Nemaipunându-i la socoteală pe cei mai mari exploratori ai tuturor timpurilor – de la Marco Polo și Ibn Battuta până la Darwin, Nansen și Shackleton și, ceva mai încoace, Charles Lindbergh, Wilfried Thesiger și Thor Heyerdahl – ale căror aventuri așternute pe hârtie constituie substanța primară din care s-au înfiripat aspirațiile de călătorie ale tuturor generațiilor următoare.

Din când în când cedez ispitei și dau crezare unei recenzii, recomandări sau propriei intuiții. Cu puține și regretabile excepții, cărțile pe care mi le aleg cu grijă de prin aeroporturi ori micuțe librării care mi se furișează pe urme pe oriunde trec până ce, într-un moment prielnic, își iau tomurile în dinți și mi se proptesc în două vitrine în cale, sunt purtătoare ale unor informații și aprecieri atât de prețioase încât simt nevoia să mi le notez. Capitol la care se încadrează de altfel mai mult de jumătate din lista următoare. Cealaltă jumătate, departe de a se apropia la fel de mult de idealul meu de scriitură de călătorie – o combinație de talent literar, umor fin, autoironie bine dozată, bună cunoaștere a subiectului, simț estetic și bun simț, melanj la care autorul ar face bine să-și adauge amprenta personală - are totuși marele merit de a întruni măcar cele trei criterii legate de cunoașterea subiectului, simțul estetic și bunul simț.

Trei într-o barcă?! Ba nu...patru (fără a mai socoti și câinele)!

Nu procedez așa de obicei, dar de data asta chiar trebuie să vă dau o mostră de umor din cartea lui Jerome K. Jerome, prea m-am tăvălit de râs la majoritatea episoadelor:

"Din pricina absenței muștarului, o umbră de melancolie a pus stăpânire pe barcă. Am mâncat friptura în tăcere. Existența ni se părea goală și searbădă. Ne gândeam la zilele fericite ale copilăriei și am oftat. Totuși, parcă ne-am mai înveselit când a apărut torta cu mere, iar când George a scos din fundul coșului o conservă de ananas dând-o de-a dura prin barcă, am simțit că în definitiv și la urma urmei viața merită să fie trăită. Toți trei ne dăm în vânt după ananas. Ne-am uitat la poza de pe cutie și ne-am gândit la suc. Ne-am zâmbit unul altuia și Harris a pregătit o lingură.

Am căutat apoi cheia de deschis conserve. Am răscolit tot coșul. Am scotocit prin valize, am ridicat scândurile de pe fundul bărcii. Am scos toate lucrurile pe mal și le-am scuturat, dar cheia de conserve ia-o de unde nu-i! Harris a încercat atunci să desfacă cutia cu briceagul, dar a rupt lama și s-a tăiat adânc; iar George a căutat să facă același lucru cu foarfeca, dar aceasta a zburat și n-a lipsit mult să-l orbească. În timp ce-și pansau rănile, eu am încercat să găuresc cutia cu vârful căngii, dar cangea a alunecat și m-a zvârlit între barcă și mal, în șaizeci de centimetri de apă mocirloasă, în timp ce cutia mi-a scăpat din mână, nevătămată, și a spart o ceașcă de ceai.

Casa somnului

Mi-ar fi plăcut sa încep spunând că am citit cartea asta pe nerăsuflate. N-am citit-o pe nerăsuflate pentru simplul motiv că nu am avut, la final de an vechi și început de an nou, atât timp cât mi-ar fi trebuit. Dar aș fi putut să citesc cartea asta pe nerăsuflate, dacă aș fi avut timpul necesar, pentru că este o carte pe care nu-ți prea vine să o lași din mână. Este de altfel prima mea întâlnire cu Jonathan Coe, cu siguranță nu și ultima dat fiind că am dat buzna în librărie să îmi mai cumpăr ceva de el de îndată ce am închis acest volum.

Romanul lui Coe are în centrul său patru personaje pe care scriitorul le urmărește de-a lungul a două perioade, anii 1983-1984 și ultimele două săptămâni din iunie 1996.  Cele două perioade, deși clar delimitate în structura romanului prin alternanța trecut-prezent dintre capitolele impare și capitolele pare, se întrepătrund, se completează, curg una într-alta până la a se amesteca și confunda, fapt subliniat printre altele - la nivel de formă - de segmentarea frazelor, nu rar capitolul următor începând cu același cuvânt lăsat intenționat în aer în cel precedent.

Foamea

Pe lângă titlu, simplu dar frapant, m-a atras la cartea asta și faptul că a fost tradusă de un fost profesor de-al meu de daneză din facultate. Este vorba despre Valeriu Munteanu, un om cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc, o veritabilă enciclopedie umană care din păcate a plecat dintre noi luând cu el pentru totdeauna un ditamai bagajul de cunostințe și tot harul și talentul aferent, imposibil a fi transmis în întregime chiar și celui mai fidel ascultător sau învățăcel. Ni s-au intersectat drumurile pentru o perioadă de timp destul de scurtă, suficientă însă pentru a-l îndrăgi și a realiza că mă aflu în fața unui om deosebit de la care aș face bine să învăț cât mai multe în cât mai scurt timp.

Am plecat deci la drum alături de "vagabondul" lui Hamsun gata sensibilizată. Dar chiar și de nu as fi fost, tot ar fi fost cu neputință să nu îmi dau seama că această carte este una dintre cărțile acelea rare pe care nu le uiți multă vreme sau poate chiar niciodată și care te schimbă definitiv.

Dacă ați citit cartea, bag mâna în foc că una dintre primele senzații cu care v-ați confruntat și care v-a urmărit apoi pe tot parcursul ei a fost...foamea. O foame puternică, mistuitoare, irațională și, nu în ultimul rând, empatică. Empatică pentru că nu ai cum să nu îl îndrăgești pe "vagabond", nu ai cum să nu te simți cu sufletul lângă el, nu ai cum să nu te simți...aproape responsabil pentru el. Și ah, cât l-am mai iubit pentru alegerile sale fericite...și vai, cât l-am mai bombănit pentru încăpățânare, demnitate dusă la extrem (deși perfect justificată din punctul meu de vedere) și șovăială.

N-am să mă apuc să interpretez cartea, cu riscul de a mă repeta vă spun și de data asta că nu vreau să vă stric bucuria cititului și a descoperirii. Oricum, cartea nu este ermetică, vă veți da seama cu siguranță că "foamea" are cel puțin dublă, dacă nu chiar triplă valență. Pe lângă senzația fizică, capabilă a dezumaniza și cea mai profundă și neînclinată către îmbuibare ființă, ducând-o către pragul cel mai de jos al mizeriei, umilinței și nebuniei, avem foamea de inspirație (foamea spirituală) - căci da, nu degeaba am pus "vagabond" între ghilimele, personajul nostru este scriitor, și încă unul talentat  - și nu în ultimul rând foamea de dragoste.

Sigur că romanul se pretează la mai multe interpretări. Am să vă ofer mai jos ceea ce eu consider a fi "cheia" cărții, și anume o parte din discursul pe care "vagabondul" i-l ține femeii de care este (sau mai bine zis se crede) îndrăgostit. Și îndrăznesc să afirm că nu degeaba i se dezvăluie tocmai ei, femeii, care și la Hamsun se dovedește a fi net inferioară, dar și prima ființă față de care simte nevoia să se explice cu adevărat:

" ...În fond, arătam eu, poți să ai un suflet delicat, fără să fii neapărat nebun; există chiar firi care se hrănesc cu bagatele și pot să se prăpădească numai din cauza unui singur cuvânt mai greu. Și i-am dat să înțeleagă că eu aveam tocmai o astfel de fire. Adevărul este că din cauza sărăciei unele aptitudini ale mele au ajuns atât de ascuțite încât sunt în stare să-mi pricinuiască de-a dreptul neplăceri, te asigur, de-a dreptul neplăceri, din păcate! Dar lucrul ăsta își are avantajele sale; în anumite situații, îmi este chiar de folos. Omul inteligent, dar sărac, este un observator cu mult mai perspicace decât cel inteligent dar bogat. Cel sărac este atent la fiecare pas pe care îl face, ascultă bănuitor orice cuvânt rostit de oamenii care-i ies în cale; fiecare pas pe care îl face impune gândurilor și sentimentelor sale o datorie, o sarcină. Are auzul fin și este impresionabil, e un om cu experiență, sufletul său este brăzdat de răni provenite din arsuri..."

Ei bine, da, mie paragraful ăsta mi-a dat un indiciu clar: foamea fizică este pusă de "vagabond" în slujba foamei spirituale, iar căutarea febrilă a inspirației duce până la autoflagelare. Nu de puține ori refuză ajutorul ivit când nici nu se mai aștepta (ajutor pe care de altfel îl oferă mai departe, cu mărinimie, celor și mai năpăstuiți decât el) având în fața ochilor perspectiva altui și altui articol care îl va scoate din impasul fizic dar mai ales spiritual.

Și încă ceva, mai ales pentru cei care au citit această carte: Nu vi s-a întâmplat ca anumite momente sau acțiuni pline de duioșie, generozitate și inocentă sfială ale "vagabondului" să vi-l aducă în fața ochilor minții pe vagabondul ("the tramp") lui Charlie Chaplin? :-)

Arta de a nu traduce o carte sau Betia virgulelor

Pentru ca am tot auzit de cartea Corinnei Hofmann - "Indragostita de un masai" - in ultima vreme, m-am apucat si eu sa o citesc. Va spun de la bun inceput ca daca veti citi cartea asta in limba romana, va veti simti nauciti deja dupa primele cateva pagini. Si asta nu pentru ca ar fi vreo capodopera de stil ori scriitura, ci pentru ca traducatoarea, Mihaela Dinklage, reuseste sa scada si mai mult nivelul unei carti care oricum e destul de slabuta. Nu va voi vorbi de stangaciile de traducere din limba germana care pe mine una m-au iritat nespus pe alocuri, pentru ca este foarte posibil sa nu le sesizati daca nu aveti de-a face in mod curent cu aceasta limba.

Desi ...unele expresii v-ar putea face sa ridicati spranceana a nedumerire chiar si in lipsa cunostintelor temeinice de limba germana. Un exemplu care imi vine acum in minte este nemtescul "Schwesterherz" cu care fratele autoarei i se adreseaza acesteia in carte, care inseamna ceva de genul "surioara", aproximativ echivalentul englezescului "sis". Dar ce vorbesc eu aici, Mihaela Dinklage stie mai bine: "Inima de sora" (traducere mot-a-mot) este apelativul pe care traducatoarea il pune pe buzele fratelui Corinnei in carte ("Inima de sora, eu nu te vad pe tine stand aici pentru totdeauna"). Exemple de genul acesta mai sunt si altele, slava Domnului, insa nu m-am obosit sa mi le notez. Cel la care m-am referit inainte mi se pare unul dintre cele mai ilustrative.

In schimb este imposibil sa nu remarci excesul de virgule care genereaza in mod inevitabil efectul ametitor de care vorbeam mai sus. E drept, in limba germana virgulele sunt ceva mai frecvente decat in romana, exista anumite constructii care impun folosirea virgulelor. Dar de aici si pana la a pune virgule oriunde, oricand, fara numar, ignorand orice reguli gramaticale si de bun simt, este distanta mare.

Daca recomand sau nu cartea? Ce sa zic, o puteti citi pentru cele cateva informatii utile care v-ar putea servi la un moment dat. Ca stil, cartea mi s-a parut de-a dreptul puerila pe alocuri, nu sunt sigura daca nu cumva este tot vina traducatoarei. Dar probabil nu voi sti asta niciodata. Nu de alta, dar nu e una dintre cartile pe care sa iti vina sa le citesti de doua ori...

"Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva"

Am cumparat cartea asta acum ceva vreme. M-a atras prezentarea de pe coperta. Apoi am uitat de ea, in goana mea dupa romane ale unor autori mult mai cunoscuti. La ceva timp dupa, am vazut filmul "The Curious Case of Benjamin Button". Mi-a ramas in minte, cu atat mai mult cu cat eu insami am fost preocupata multa vreme de subiect, caci ma gandeam adesea cat de usor ne-ar fi daca viata ar curge in sens invers. Spre rusinea mea - caci de regula sunt la curent cu majoritatea scrierilor marilor autori - abia cu acest prilej am aflat ca la baza filmului a stat nuvela lui F. Scott Fitzgerald. Dupa ce am vazut filmul, am cautat febril cartea, in dorinta de a compensa nedreptatea de a fi vazut filmul inainte sa fi citit cartea. Am citit nuvela in doar cateva ore si mi-a placut mult, desi am constatat ca nu prea existau asemanari cu cartea decat in ceea ce priveste destinul invers al personajului principal. Mai mult, am ramas putin frustrata la sfarsitul celor saizeci si ceva de pagini, as fi vrut sa fi durat mai mult povestea, simteam ca e un subiect care ar fi meritat sa fie tratat mai pe larg. Acum o saptamana si jumatate, absolut intamplator, am ales sa citesc "Confesiunile lui Max Tivoli" de Andrew Sean Greer. Recitind fugitiv prezentarea care imi suscitase initial interesul, am fost intrigata cand mi-am dat seama ca era vorba, de fapt, de ...un alt Benjamin Button. Trecand peste dezamagirea initiala, aceea ca un autor "oarecare" a avut indrazneala de a se inspira dintr-un "monstru sacru" al literaturii si mai ales cu privire la o tema atat de originala, mi-am zis ca as putea sa citesc totusi cartea, in fond avusesem si eu, dupa cum spuneam mai devreme, senzatia ca subiectul fusese insuficient exploatat de Fitzgerald, poate ca la asta se gandise si Greer, nu aveam de unde sti. In plus, mi-am argumentat singura ca teme originale nu mai exista demult, asa incat conteaza mai degraba expresia artistica a fiecaruia dintre autorii care trateaza o anumita tema si mijloacele aflate in slujba acesteia decat originalitatea subiectului in sine. Una peste alta, ma bucur ca nu am dat ascultare primului impuls, naiv si caraghios, recunosc, de a azvarli cat colo cartea. Si zau ca imi doresc sa cititi cat mai multi cartea asta, pentru mine a fost o experienta completa, chiar cathartica pe alocuri.

Nu vreau sa va stric bucuria cititului dezvaluind prea multe. Va spun doar ca Max Tivoli s-ar putea numi la fel de bine Quasimodo, Grenouille sau Caliban, caci se inscrie tot in sfera conceptului de "otherness". De altfel el insusi se considera un monstru. Un monstru al carui conflict interior principal deriva din aceea ca este prizonierul unui trup cu care nu se identifica. Care stie ca pentru a putea avea, macar aparent, o existenta in rand cu lumea, ar trebui sa respecte mereu Regula "Fii ceea ce cred ei ca esti". Si evident ca de cateva ori o incalca, nereusind decat sa isi adanceasca nefericirea. Dar e un "monstru" cat se poate de uman, pe care eu una am ajuns sa il iubesc. Pentru intensitatea trairilor, pentru profunzimea analizei, pentru luciditate, umor si candoare. Pentru ca nu se resemneaza desi realizeaza - si aflam si noi de la bun inceput, din chiar prima fraza a cartii - ca "Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva". Si fraza asta dintai suna amar. A iubire neimpartasita. Si pentru ca, in ciuda destinului sau "pe dos", si lui timpul ii joaca o festa, ca noua tuturor. Are dreptate pana la urma batrana lui (fosta) servitoare Mary: "Toata viata mea am crezut ca timpul nu-i de partea nimanui". Ei bine, timpul nu este nici de partea lui Max Tivoli, in ciuda aparentelor.

Ce sa va mai spun despre cartea asta minunata ca sa va conving? Poate doar ca, probabil deloc intamplator cam pe la mijlocul cartii, este o scena care pe mine una m-a atins cum nu multe scene din carti au facut-o pana acum. O scena la care am plans, din mii de motive, mai intai fara lacrimi, apoi in hohote, cu sughituri, si nu m-am putut opri o o buna bucata de vreme. Mi s-a mai intamplat sa plang la carti, ce-i drept de regula la sfarsitul lor, niciodata insa ca acum. O sa va dati seama despre ce scena vorbesc, caci protagonistul ei e un soi de laitmotiv si scena un soi de alegorie pentru viata chinuita a lui Max Tivoli.

O sa inchei prin a cita un pasaj (din nou, ingenioasa inversiunea sub semnul careia sta destinul lui Max Tivoli!), unul dintre multele pe care am face bine sa nu le lasam, nepasatori, sa ne treaca pe langa urechi:

"Cum ne putem ierta pe noi insine? Parintii nostri ne vegheaza cu atata grija cand suntem copii, innebuniti sa nu piarda primul tipat, primul pas, primul cuvant, fara sa ne scape vreo clipa din ochi. Si totusi, noi nu-i veghem. Isi asteapta sfarsitul in singuratate - chiar si cei care traiesc alaturi de noi mor singuri - si rareori suntem acolo cand ei trec de ultimele borne: ultimul tipat inainte ca morfina sa-si faca efectul, ultimii lor pasi inainte de a nu mai putea merge, ultimul cuvant inainte ca gatlejul sa le fie pecetluit.

Si totusi o simt, strangerea asta brusca a inimii - si as crapa in doua pamantul, daca as putea, si mi-as vinde trupul ca s-o aduc inapoi - caci, desi m-a tinut in brate cand eram copil, mama n-a apucat niciodata sa ma vada in chip de baietel."

Iti multumesc, Andrew Sean Greer, pentru o carte de o intensitate rara! Si...iertare ca m-am pripit :-)

P.S. Pentru cei care vor avea curiozitatea de a citi cartea si care vor fi interesati de parerea lui Greer despre asemanarile cu Benjamin Button...puteti citi mai multe aici .

Precizare

Sa nu uit...in München la Deutsches Museum este expus un Fokker reconstruit dupa avionul Baronului Rosu, modelul si culorile corespunzand celor ale aparatului cu care Richthofen a zburat in ultima sa misiune. L-am si pozat ca sa ma credeti pe cuvant :-)

Baronul Rosu

Un film destul de...altfel despre Manfred von Richthofen, pilotul de vanatoare cu cele mai multe victorii aeriene din Primul Razboi Mondial, supranumit de britanici "Baronul Rosu" si de francezi "Le Diable Rouge". Filmul este o productie germana in limba engleza, din distributie facand parte, printre altii, Matthias Schweighöfer, Til Schweiger, Lena Headey si Joseph Fiennes.

Desi este unul dintre cele mai scumpe filme din istoria nemtilor si desi are un mesaj profund anti-razboi, nu a fost bine primit in Germania, o tara inca reticenta la modele de eroi de razboi de prin partea locului. In plus, i s-a reprosat faptul ca are multe inadvertente istorice, una dintre ele fiind povestea de dragoste dintre Baron si asistenta medicala Käte Otersdor. Filmul este insa foarte bine realizat, impuscaturile si melodramele atat de intalnite in filmele americane de profil sunt reduse la minim, accentul punandu-se pe latura psihologica a personajului si pe evolutia sa, declansata de iubirea pentru asistenta medicala Käte . Love story-ul dintre cei doi este adus in prim-plan destul de rar, si atunci in momente strategice. Nimic exagerat, nimic tras de par. Per total un film bun pe care il recomand in special tuturor celor satui de cliseele americane...