Șase luni mai târziu... (Portugal edition)

 ... ne simțim tot mai acasă în Portocalia. Lockdown-ul nu a fost chiar așa insuportabil aici, mai ales că n-am fost obligați niciun moment să purtăm măști în exterior (lucru care m-a scos din sărite în ultimele luni petrecute în Dubai, de pildă, mai ales că au fost luni interminabile de vipie necruțătoare în care n-a fost cu putință să evadăm din urbe cum eram obișnuiți) iar măsurile au fost, în principiu, de bun simț și - faptic - niciodată atât de drastice cum s-au simțit, de bună seamă, în alte colțuri de lume. Dacă m-a deranjat ceva în mod deosebit m-a deranjat închiderea sălilor de sport (eu am una chiar peste drum), mai cu seamă că m-am dezobișnuit (voit) să alerg chiar zilnic în cei șase ani de Emirate aplicând, în schimb, tot mai des strategia îmbinării unor tipuri diferite de mișcare, dintre care Zumba aproape zilnic în ultimii 3 ani. Mi-au lipsit și lecțiile de kapap începute (și practicate intensiv) aici, însă dacă e s-o zic p-a bună sunt convinsă că eu la sală m-am pricopsit cu Covid - singurul loc în care am lăsat garda jos (la figurat haha) - așa încât, deși mie una Covidul nu mi-a dat prea mari bătăi de cap, am înțeles (și n-am comentat) utilitatea măsurii sus-menționate.

Rămas bun, Dubai, bine te-am regăsit, Portocalie!

Zic unii că nu s-ar numi schimbarea schimbare dacă nu ne-ar lua pe nepregătite, alții îi contrazic afirmând cu nasul în vânt că schimbarea și-o face omul cu mâna lui, că doar el singur e stăpân pe destinu-i și numai el știe mai bine decât oricine încotro o va apuca, cu cine și când. În ceea ce mă privește, nu pot decât să zâmbesc în fața unei atari naivități de care nu e exclus să mă fi făcut și eu vinovată la o vârstă mai puțin înțeleaptă, căci, privind în urmă și punând cap la cap frânturi de întâmplări și crâmpeie de viață, îmi dau seama o dată în plus că schimbările - departe de fi lucrurile atât de simple pe cât le enunțau unul și altul mai sus - sunt puțin precum stelele, știut fiind că acestea din urmă se aprind mult înainte ca lumina lor să se înfățișeze ochilor noștri pământeni tot așa cum schimbările, chiar și cele ce ne privesc, iau naștere mult înainte ca noi să prindem de veste.

De când sunt în Dubai...

...nu mă mai plâng de căldură. Mai ales după cei aproape doi ani de Portocalia în timpul cărora numai eu știu cât și cum am făcut frigul. Dacă mai auziți vreodată pe cineva spunând cum că-i cald în Portocalia, trimiteți-l la mine, am eu ac de cojocul vorbelor lui.

...nu ratez nicio ocazie de city break, fie el și unul la "capătul lumii" (Australia, Noua Zeelandă, S.U.A.). Spuneți voi, cum aș putea să nu profit de faptul că mă aflu în cel mai tare oraș-hub al planetei?!

...citesc (și mai) mult. Cu riscul că neglijez blogul, pagina de Facebook, conturile de Instagram, Twitter și toate celelalte, citesc. Întotdeauna mi-am dorit să am mai mult timp pentru citit și uite că acum programul îmi permite. Așadar, dacă nu apar cu zilele în social media și nu dau semne că aș fi pe coclauri, mă găsiți probabil pe undeva la umbra unui palmier cu o carte în mână. Nu degeaba mi-am cărat toată biblioteca după mine în Dubai, unde mai pui că am descoperit o librărie fantastică aici care mă aprovizionează cu tot ce-mi poftește inima.

...fac (și) mai mult sport. Sală, piscină, mare, sală, piscină, mare. Ar putea părea monoton dacă n-aș schimba mereu peisajul. Deși nici în Dubai nu mi-e rușine cu frecventele ture de luat la picior parcuri cu frangipani și Gulmohar înfloriți, cele mai memorabile reprize de alergat au avut loc fără niciun dubiu în deplasare. Mi-e un dor nebun să alerg de-a lungul Tokyo Bay sub lumina slabă a lunii, înfofolită până în dinți pe malul Canalului Beagle ori pe un traseu groenlandez spectaculos cu vedere la Disko Bay, abia răsuflând din cauza aerului rarefiat!

Primul Revelion în Dubai

Bine-ar fi să avem cu toții un an nou măcar la fel de grandios precum focurile de artificii la care am asistat ieri în premieră în Dubai! Altele mai inspirate nicicând nu mi-a fost dat să văz, drept pentru care mi-am zis că n-ar strica să vă spun din timp unde vă sfătuiesc să vă petreceți Revelionul următor. La mulți ani 2015! 

Înapoi în viitor

Acum câteva luni, la ușa micuțului nostru apartament închiriat din Lisabona a bătut, din nou, Aventura. Am recunoscut-o numaidecât și ne-am grăbit să îi deschidem, nerăbdători să aflăm ce i-o mai fi trecut iar prin căpșorul rotund cu zulufi roșcovani. A zâmbit îndelung, zâmbet așezat și blajin de om bătrân care a văzut multe, ne-a făcut cu ochiul și a întrebat doar atât: - Mai stați? Știa prea bine năzdrăvana că suntem mușterii vechi, pesemne ghicise deja că nu aveam să-i putem rezista nici de astă dată.

Cu inima pe cât de grea pe atât de plină de amintiri frumoase, am spus adio străduțelor abrupte și pietruite care abia ne învățaseră urmele pașilor, ne-am luat rămas bun de la ocean și cerul atât de albastru și am trimis o sărutare fugară proaspăt înfloriților jacaranda, care ne-au răspuns slobozind o ploaie de mici minuni mov la picioarele noastre. Și duși am fost, mai repede ca florile de portocal când vine rândul fructelor, nu înainte însă de a ne îndesa a treia oară viețile în aceleași câteva valize vechi.

Plaje, portocale și constipação sau Prima mea săptămână în Lisabona în 7 lecții simple de portugheză

Una dintre primele probleme cu care te confrunți dacă petreci mai multă vreme în Portugalia este aceea că prea puțini localnici vorbesc engleza la un nivel acceptabil. Sigur, dacă vii aici în vacanță lucrul acesta nu te va deranja din cale afară, în schimb dacă ai planuri să rămâi în zonă o perioadă mai îndelungată n-ar strica să înveți o boabă, două de portugheză, mai ales că de cele mai multe ori primii care-ți vor sări în ajutor vor fi chiar localnicii. Din fericire portugheza nu e doar una dintre limbile romanice pe care tinzi să le înțelegi chiar și fără să le fi studiat vreodată, dar este și a șasea cea mai vorbită limbă de pe glob, așadar de motivație n-ar trebui să duci lipsă. Unde mai pui că demersul s-ar putea solda chiar și cu niscaiva episoade de râs cu gura până la urechi. Ca atunci când, la debutul primei tale săptămâni în Portugalia, afli despre tine lucruri noi și nebănuite, de pildă că Eu não falo português, só falo espanhol. În traducere liberă, Habar nu aveam că știu spaniolă până ce nu m-am apucat să o vorbesc, în loc de portugheză! :-)

Un bilet, doar dus...

Lucrurile nu sunt cu nimic mai ușoare dacă ai mai trecut o dată prin asta. Dimpotrivă. Ce pot spune cu certitudine este că, pe lângă toate fărâmele de suflet lăsate care pe unde cu ocazia prea deselor călătorii, o părticică semnificativă va rămâne întotdeauna acasă. Acasă aici și acasă acolo. 

Fără să vrem, ne subestimăm adesea capacitatea propriului suflet, crezând că suntem datori, în virtutea unei obligații dobândite, poate, prin naștere, să ne atașăm numai de acasă în accepțiunea cea mai simplistă a termenului. Loc de baștină, grai comun, părinți, frați, prieteni. De parcă acasă ar fi doar un loc, unul singur pe lume, și noi indisolubil legați de el. Dacă am învățat ceva în ultima vreme, am învățat că acasă este departe de a fi doar locul primului cămin, acela în care ai văzut lumina zilei, ai copilărit și ai crescut sub atenta oblăduire a celor dragi. Este deopotrivă locul care te-a adoptat, ți-a hrănit dorințele și așteptările, în care te-ai simțit, iar și iar, fericită. În care privilegiul de a te bucura de soare în fiecare zi a devenit, în timp, o dulce obișnuință. Locul care a oferit adăpost temporar dragostei pe care o porți celui de lângă tine și dragostei pe care, la rândul lui, ți-o poartă. Așa încât de ceva vreme mă simt acasă mai peste tot. Îmi port casa în suflet și o iau cu mine oriunde mă duc. Poate că asta nu mă face mai puțin vulnerabilă, mai puțin melancolică, mai puțin susceptibilă de accese de dor nebun după nenumăratele locuri și chipuri cu care mi s-a intersectat, de-a lungul timpului, drumul. Poate că-mi risipesc sufletul în prea multe direcții. Poate că prea mulți de acasă înseamnă, de fapt, niciunul. Până una-alta mi-e bine. Și apoi, de ce să ne cramponăm de cuvinte, nu e oare acasă acum, aici, pentru noi toți, sub același cer?

Am în buzunar un bilet de avion, doar dus. Iau cu mine o puzderie de amintiri, imagini, emoții, o măsură zdravănă de încredere și un dram de noroc. Și plec... acasă. Sperând ca peste o vreme să-mi fie la fel de dor de acest nou acasă cum îmi este, acum, de țărișoara mea adoptivă din deșert.

Doha de la A la Z (IV)

Ţepuşe. Dacă aţi trecut prin Doha şi n-ați primit "botezul țepușelor", ați trecut degeaba. Un loc tainic, ascuns în inima souq-ului, rezervat exclusiv cunoscătorilor. De astă dată descoperirea nu-mi aparține, însă de când prietenii de la Travelbadgers au dat întâmplător peste magnificul locșor unde m-au convocat și pe mine în vreo două rânduri, la ceas de seară, nu pot să uit minunatele țepușe pe care se lăfăie, purtând încă atingerea focului, bucăți de carne fragedă și suculentă de "chicken and meat". Pui și miel, mai exact :). Li se alătură lipii delicioase, proaspăt ieșite din cuptorul ce dogorește în apropiere, și frunze verde-întunecat stropite cu suc de lime. Dați un semn când sosiți în Doha, un asemenea secret se cere împărtășit!

Doha de la A la Z (III)

Oryx. Făptură gingașă cu trup ce împrumută culoarea dunelor qatareze, picioare zvelte și coarne lungi și drepte care împung văzduhul ca niște ace, oryxul este o specie de antilopă întâlnită cu precădere în Africa, dar și în peninsula arabă. Amenințată cu dispariția, specia de oryx proprie peninsulei arabe a făcut obiectul a numeroase programe de înmulțire în captivitate și reintroducere în natură, numărând în prezent - în ciuda acestor eforturi - doar puțin peste 1000 exemplare în libertate și în jur de 6-7000 în captivitate la nivel mondial. Animal național și unul dintre cele câteva simboluri principale ale statului Qatar, oryxul se regăsește în formă stilizată pe coada tuturor avioanelor companiei Qatar Airways, dar și ca mascotă (de pildă a Asian Games 2006) în diferite zone din Doha și din împrejurimi. Îl puteți admira la Zoo sau, cu puțin noroc și o autorizație specială, chiar la Oryx Farm. Notă pentru pasionații de lingvistică: Puralul cuvântului "oryx" din limba engleză este, contrar așteptărilor, "oryges", deși pare-se că se acceptă și forma "oryxes". Nu v-am trezit interesul? Aflați atunci că oryxul întâlnit în peninsula arabă ar putea fi responsabil pentru legenda unicornului, priviți-i coarnele din profil și veți înțelege de ce...

Doha de la A la Z (II)

Hipodrom. Pe lângă petrol, deșert, aur, cămile, thobe și abaya, unul dintre primele subiecte care îți trezește curiozitatea atunci când te afli într-o țară precum Qatarul este legat de faimoșii cai arabi. Dacă v-ați întrebat mereu cum trebuie să fi arătat mândrul El-Zorab al lui Coșbuc sau pur și simplu vă numărați printre admiratorii înfocați ai nobilelor animale, cu siguranță nu vă va lăsa inima să ocoliți Qatar Racing and Equestrian Club, centrul de echitație unde se desfășoară regulat curse de cai și unde nu doar că puteți urmări antrenamentele jocheilor, vizita grajdurile și mângâia frumoșii armăsari, ci vă puteți chiar exersa abilitățile de călăreți.

De când sunt în Doha...

...am mai mult timp pentru mine. Timp pentru citit, pentru blog, pentru plajă, pentru lenevit, pentru căscat ochii în jur, timp pentru orice. Sigur că asta nu va dura o veșnicie, dar până atunci profit din răsputeri.

...fac (mai mult) sport. Înot și merg la sală. Cel mai adesea înot, după cum bine știți deja este una dintre activitățile mele preferate de când mă știu. Și apoi...trebuie să fiu în formă pentru ziua aceea - sper nu foarte îndepărtată - când mă voi lupta cu nămeții din Groenlanda sau Antarctica, nu? :-P

Doha de la A la Z (I)

Alcool. Qatar fiind o țară musulmană, alcoolul este strict interzis și nu poate fi achiziționat decât în mod excepțional de la depozite speciale, pe baza unui permis eliberat la cerere. Nu veți descoperi alcool de cumpărat nicăieri în magazine și supermarketuri, iar la raioanele de băuturi singura bere disponibilă este cea fără alcool, cu varii arome de fructe. Veți găsi astfel de tipuri de bere de la toate marile companii producătoare, rămâne doar să vă hotărâți pe care o alegeți. Interdicția vizează doar comercializarea și consumul de alcool în spații publice, deci dacă chiar vă țipă buza după o bere veți putea să vă ostoiți pofta la orice restaurant sau bar din cadrul numeroaselor hoteluri cu multe stele din Doha ori chiar la voi acasă. 

Sosirea la Doha sau Cu inima între două continente

Am plecat din București într-o seară, după multe zile lungi și chinuitoare împărțite în și mai multe clipe care au stat sub semnul adjectivului "ultim", îndulcit prea puțin pe moment de conștiința laturii nedefinitive a despărțirii: ultima carte citită pe nerăsuflate în freamăt de ramuri și zarvă de vrăbii la adăpostul umbros al copacilor din grădina alor mei, ultima hârjoneală cu maidanezul misogin negru-tăciune cu care încheiasem în fine un armistițiu (știuse, oare, că plec, de mă tratase cu atâta indulgență și afecțiune?), ultima plimbare prin parcul preferat alături de cea mai bună prietenă, ultima noapte răcoroasă, scuza perfectă pentru a te cuibări lângă sora ta amintindu-ți de zilele netulburate ale copilăriei pe care ai încercat de nenumărate ori să le regăsești de atunci, aflându-le mereu mai îndepărtate ca oricând, ultima privire încețoșată de lacrimi aruncată înspre ai tăi la aeroport, în timp ce domnul acela în uniformă striga la tine Dumnezeu știe ce aținându-ți calea pentru a nu păși și mai departe de zona destinată pasagerilor în încercarea-ți disperată de a-i mai vedea o dată și încă o dată, ultima răbufnire de suspine la ghișeul de pașapoarte urmată de întrebarea, însoțită de un zâmbet reconfortant, a tinerei din spatele ghișeului: - V-ați despărțit de cineva drag, nu-i așa? 

Vreme trece, vreme vine

Vine o vreme când curiozitatea îţi mână paşii pe cărări puţin umblate pe care nu te-ai fi încumetat să te avânţi vreodată. Vine o vreme când ţi-e scris în stele să ajungi în locuri despre care până mai ieri nici măcar nu ştiai prea bine unde se situează pe hartă. Vine o vreme când, în plină iarnă, îţi încalţi balerinii de pânză şi, păşind zgribulită pe vârfuri prin zăpada de februarie, te urneşti cu inima zbătându-ţi-se în piept de emoţie către zări unde soarele îşi arată cu generozitate chipul surâzător tot timpul anului. Vine o vreme când simți nevoia de o schimbare, una majoră care fără îndoială îți va bulversa complet existența dar, poate, cine știe, îți va permite să pășești în direcții la care până acum nici măcar nu ai îndrăznit să speri. Vine o vreme când, îmbătată de promisiunea unui nou început într-un loc despre care ai avea atâtea lucruri de învățat și atâtea prejudecăți de înlăturat, îți iei inima în dinți și transformi în realitate întrebarea "cum ar fi dacă...?", nădăjduind în sinea ta că va fi bine, mai bine, și că vei avea în sfârșit șansele care ți s-au refuzat până acum. Dacă ai ales bine nu vei ști cu certitudine decât atunci când va veni vremea, știi însă că vei face tot ce îți va sta în putere ca să fie bine, pentru tine și mai ales pentru cel drag de lângă tine care s-a zbătut să facă totul posibil. 

Și mai știi că urarea de mai bine ascunsă în fiecare lacrimă a celor dragi de care tocmai te-ai despărțit cu inima grea îți va da puterea de a privi cu încredere în viitor, la fel cum fiecare dintre lacrimile tale ascunde dorința și speranța de a vă revedea cu bine, atunci când va veni vremea...