Considerațiuni și demitizări în vremea coronavirusului

Când clișeele devin viață reală (sursa imaginii)

Într-o lume a "influencerilor" de carton recompensați mult peste valoare pentru a face reclamă la te miri ce flecuștețe consumeriste absolut inutile, în fapt, vieții umane - după cum constată tot mai mulți dintre "scâncei" (aka millennials) zilele acestea - și a cohortei nesfârșite de duduițe răsfățate și inutile (zise și "instagramărițe/vlogărițe de succes") cu creierașul cât nuca și preocupări rizibile care aveau impresia că baletarea în cârpișoare colorate și ședințele foto narcisiste în varii locuri de pe planetă avea să țină la nesfărșit și că nimic nu-i mai de preț pe lume decît gadget-urile de care se-nconjurau stupid ca într-o iluzorie fortăreață, pandemia de coronavirus vine să facă un pic de (necesară) curățenie.

Într-o lume atât de plină de ea și de așa-zisele-i progrese, atât de pregătită să arate cu deștul în toate direcțiile nepotrivite, atât de sigură că ea, așa civilizată, minunată și-mpufoșată cum este, nu va păți ce au pățit alții, nu va reacționa cum - pfff! - au reacționat alții, pandemia de coronavirus vine să evidențieze nenumăratele hibe și lacune esențiale ale unui sistem preocupat în fond de orice, numai de oameni nu, dar și ipocrizia fără margini a celor care azi cerșesc, fie și indirect, ajutor si solidaritate din partea celor la care nu mai departe de ieri se uitau cu scârbă și profund dispreț.

Într-o lume scutită o bună bucată de vreme de neplăceri majore de tipul războaielor, catastrofelor și molimelor devastatoare cărora o mare parte dintre vrednicii noștri înaintași nu doar că le-au supravețuit, dar din care nu puțini au ieșit întăriți și cu fruntea sus, pandemia de coronavirus rânjește hidos adevăraților neputincioși de azi, în marea lor parte tineri, pe care orice fleac îi doboară psihic și pentru care nu perspectiva foametei ori dispariției premature a părinților și bunicilor lor și ai altora, ci statul acasă și lipsa temporară a obișnuințelor și/sau anturajului reprezintă reala tragedie a vremurilor pe care le trăim. 

11 motive pentru care să NU călătorești

Când m-am apucat să scriu pe blog îmi pictasem în minte o imagine rozalie cum că un astfel de subiect fabulos precum călătoriile n-ar putea isca, în ruptul capului, nesuferitele controverse și etalări de mușchi de care orice altă temă dezbătută pe minunata (dar vai, atât-de-păcat-că-locuita) planetă s-a dovedit departe de a fi scutită. În naivitatea mea, îmi imaginam că orice om care are șansa de a călători frecvent se va întoarce, dacă nu tobă de informații, măcar cu un minim de bun simț, respect față de planetă și locuitorii țărilor vizitate și, de ce nu, cu un pic mai multă înțelepciune și un orizont de gândire ceva mai larg decât la plecare. Nimic mai greșit, căci internetul și rețelele sociale au dat naștere unui nou tip de monstru, tipul prostului fudul - "purtător de adevăr" la care în mod corect se referea Umberto Eco astfel: "Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr." Sigur, este un fenomen care ia amploare pretutindeni în lume, însă în România pare a fi dublat de o lipsă crasă a exercițiului - pe care de altfel o sumedenie de alte țări pun, pe bună dreptate, un accent deosebit - dezbaterilor constructive și civilizate (!) și de o autoetalare de prost gust și o imaturitate infatuată care frizează indecența. Cum se manifestă concret lucrul acesta în materie de călătorii? Iaca prin existența, exteriorizarea din cale afară de vocală și autopromovarea (nu de puține ori chiar în scopuri pecuniare, de ceva vreme și politice/de propagandă - nu-mi spune că n-ai observat :D) unei cohorte de semizei atotștiutori (dintre care unii își și aleg porecle sugestive în acest sens) care se împăunează până la saturație cu "realizările" lor călătoare, punând la colț neîntârziat pe oricine îndrăznește a exprima o opinie contrară (dacă e și justificată cu atât mai abitir, că doar zeii nu cad în păcatul neștiinței niciodată, nu?), dar pozând altminteri în ființe sociabile și afabile dornice să îți dea și ție, sărman muritor, să sorbi oleacă de iluminare din potirul fără fund al cunoașterii lor, nerealizând, în mod inexplicabil pentru niște creaturi superioare, că nu aplauzele și validarea celor din jur ci capacitatea de a extrage, pentru tine, cunoaștere, emoție și învățături din experiențele ce ți-au fost hărăzite, constituie în fapt esența călătoriilor. 

10 clișee de-ale bloggerilor de care ne-am săturat până peste cap

La fel ca în lumea reală, în lumea virtuală bunul simț, simțul ridicolului și măsura sunt virtuți aflate pe cale de dispariție. Pe internet e ca la piață, iar blogosfera nu face nici ea excepție. Numai cine nu vrea nu are blog, numai cine nu vrea nu dă sfaturi - chipurile - avizate despre câte-n lună și-n stele, numai cine nu știe că aplicarea  unui sărut apăsat pe dosul potrivit este secretul oricărei afaceri de succes nu reușește să se impună, să acceadă gratis la bucate alese și desigur să adune comentarii și like-uri, căci acestea sunt, nu-i așa?, nestematele cele mai de preț ale zilelor noastre, cele care măsoară atât valoarea, cât și competența în aproape orice domeniu. Ce mai contează că în spatele majorității blogurilor și site-urilor se află personaje cu care - pe stradă, altfel spus în viața reală, de te-ai întâlni întâmplător - nici că ai vrea să ai de-a face vreodată? Alcătuiesc majoritatea și - ca orice majoritate - au cu atât mai multă dreptate cu cât răcnesc mai tare la unison. Te cheamă să-ți arate lumea altfel, te îndeamnă să ai curaj să îți părăsești zona de confort, îți povestesc a mia oară despre Paris, orașul iubirii, te învață ei cum să călătorești aproape gratis, îți explică cum nu e, domnule, nicio deosebire între călătoriile cu copii și cele fără, identifică paradisul în cel puțin zece-douăzeci de locuri din lume (cam toate cele pe care le-au văzut, adică) și îți relatează cu lux de amănunte vaporoase cum au plecat ei în te miri ce călătorii de autocunoaștere, de unde s-au întors mult mai bogați spiritual, mai buni, mai înțelepți, mai diafani, mai roz și mai puși pe fapte care mai de care mai generoase față de semenii lor mai oropsiți. Asta până ce îi calci pe coadă, moment în care își pun mâinile în șold și dau uitării bunele intenții, că doar nici bunătatea asta nu e atotcuprinzătoare și doar nu aveai impresia că meriți să fii tratat cu bunăvoință și altruism dacă nu ești măcar orfan, ciung sau fără o lețcaie? Dar hai să le luăm pe rând pe ele, cele mai nesuferite dintre clișee.