2017 - Anul celor mai reușite... încropeli (I)

Insula Mykines (Insulele Feroe)

Ce poți spune despre un an în care majoritatea planurilor de călătorie au eșuat lamentabil, doar pentru a fi înlocuite - nici noi nu știm cum - cu aventuri spontane de neuitat? Poate doar că a fost un (alt) an de senzație? În mod sigur așa l-aș fi și catalogat dacă nu ar fi venit, din păcate, și cu oareșce vești proaste, reevaluări ale unor relații și activități nu tocmai benefice și o sumedenie de reajustări fizice și psihice menite a le contracara ori, și mai bine, preîntâmpina pe mai departe. În ceea ce mă privește, cu mândrie raportez că anul 2017 a fost anul sportului - anul în care m-am îndeletnicit cu activități sportive în cel puțin 170 de zile din 365 - anul în care am început să gătesc vegetarian (și wow, nu m-aș fi gândit vreodată câtă varietate de gusturi și arome am la dispoziție!), dar și anul în care am scăpat de 7 kilograme (nu era neapărată nevoie de atâtea, dar așa s-a întâmplat), ajungând astfel la o greutate corporală pe care, dacă nu mă înșel, n-am mai avut-o de la prima facultate! :)) Ar mai fi ele și alte realizări notabile, dar sunt dintre cele pe care ni le știm doar noi și astfel vor și rămâne, cel puțin pentru o bună bucată de vreme de acum înainte.

Cum s-a prezentat dragul de 2017 în materie de călătorii? Fantastic, mai ales dacă mă gândesc că ne propusesem - a câta oară?! - să o luăm mai ușor (și) anul acesta. Bilanțul (hazliu nevoie mare) arată că am bătut iarăși toate recordurile: până la finele anului voi fi pășit, pare-se, în nu mai puțin de 23 de țări de pe 5 continente, voi fi adăugat, în palmaresul de zburător planetar (haha) 7 companii aeriene noi (unele chiar rare, cum ar fi, printre altele, Air Astana, SunExpress, First Air, Air Nostrum și City Jet) și câteva țări deosebite pe care le vânam de ceva vreme fără succes, de bună seamă pentru că nu deprinsesem, pe atunci, principiul de mare angajament și valoare "acum ori niciodată, la naiba!" care, ce să vezi, funcționează minunat de fiecare dată! Mă refer desigur la Kazahstan, Kuwait, Insulele Feroe și, pe ultima sută a lui 2017, Iordania cea pentru care am primit viză de 2 ori dar în care am ajuns o singură dată (povestea pe scurt aici). Și uite așa ajunsei în 2017 în 6 țări noi, absolvii cu brio peste 50 de zboruri, înnoptai la peste 25 de hoteluri, majoritatea remarcabile, și mă bucurai de cele mai lungi vacanțe de până acum și de nenumărate experiențe fabuloase, dintre care cea mai râvnită și neașteptată a fost întâlnirea cu urșii polari sălbatici în chiar capitala mondială a urșilor polari - Churchill, Manitoba! Și cum să fi fost anul ăsta altfel decât extrem de bogat în călătorii când l-am început cum l-am început pe nepusă masă cu un Revelion la înălțime?!

Un bilet, doar dus...

Lucrurile nu sunt cu nimic mai ușoare dacă ai mai trecut o dată prin asta. Dimpotrivă. Ce pot spune cu certitudine este că, pe lângă toate fărâmele de suflet lăsate care pe unde cu ocazia prea deselor călătorii, o părticică semnificativă va rămâne întotdeauna acasă. Acasă aici și acasă acolo. 

Fără să vrem, ne subestimăm adesea capacitatea propriului suflet, crezând că suntem datori, în virtutea unei obligații dobândite, poate, prin naștere, să ne atașăm numai de acasă în accepțiunea cea mai simplistă a termenului. Loc de baștină, grai comun, părinți, frați, prieteni. De parcă acasă ar fi doar un loc, unul singur pe lume, și noi indisolubil legați de el. Dacă am învățat ceva în ultima vreme, am învățat că acasă este departe de a fi doar locul primului cămin, acela în care ai văzut lumina zilei, ai copilărit și ai crescut sub atenta oblăduire a celor dragi. Este deopotrivă locul care te-a adoptat, ți-a hrănit dorințele și așteptările, în care te-ai simțit, iar și iar, fericită. În care privilegiul de a te bucura de soare în fiecare zi a devenit, în timp, o dulce obișnuință. Locul care a oferit adăpost temporar dragostei pe care o porți celui de lângă tine și dragostei pe care, la rândul lui, ți-o poartă. Așa încât de ceva vreme mă simt acasă mai peste tot. Îmi port casa în suflet și o iau cu mine oriunde mă duc. Poate că asta nu mă face mai puțin vulnerabilă, mai puțin melancolică, mai puțin susceptibilă de accese de dor nebun după nenumăratele locuri și chipuri cu care mi s-a intersectat, de-a lungul timpului, drumul. Poate că-mi risipesc sufletul în prea multe direcții. Poate că prea mulți de acasă înseamnă, de fapt, niciunul. Până una-alta mi-e bine. Și apoi, de ce să ne cramponăm de cuvinte, nu e oare acasă acum, aici, pentru noi toți, sub același cer?

Am în buzunar un bilet de avion, doar dus. Iau cu mine o puzderie de amintiri, imagini, emoții, o măsură zdravănă de încredere și un dram de noroc. Și plec... acasă. Sperând ca peste o vreme să-mi fie la fel de dor de acest nou acasă cum îmi este, acum, de țărișoara mea adoptivă din deșert.

Boeing 787 Dreamliner - viitorul e promițător

Ianuarie 2013. După o zi plină petrecută în Dubai așteptăm cu nerăbdare zborul de întoarcere. Dubaiul ne-a dezamăgit, e drept, însă motivul nerăbdării noastre este altul. În ciuda faptului că aeronava cu care am plecat dis-de-dimineață la Dubai a fost, contrar așteptărilor, un Boeing 777, încă sperăm să urcăm, măcar la întors, la bordul noului și atât de lăudatului Dreamliner Qatar Airways. Speranțele ne sunt umbrite întrucâtva de frecventele incidente - majoritatea constând în scurgeri de combustibil și incendii electrice - care ne-au tot ajuns la urechi în ultima vreme de prin diverse colțuri ale lumii, incidente care au determinat compania Qatar Airways să mențină la sol Dreamliner-ele recent achiziționate până la remedierea defectelor de fabricație. Dar iată că avem noroc, avionul tras la burduf este chiar un Boeing 787 și, arborând câte un zâmbet care îl întrece în strălucire chiar și pe cel îndelung exersat al stewardeselor, pășim impacienți la bord.

Un oraș într-un carusel (6)

Doha, noiembrie 2012.

Doha de la A la Z (IV)

Ţepuşe. Dacă aţi trecut prin Doha şi n-ați primit "botezul țepușelor", ați trecut degeaba. Un loc tainic, ascuns în inima souq-ului, rezervat exclusiv cunoscătorilor. De astă dată descoperirea nu-mi aparține, însă de când prietenii de la Travelbadgers au dat întâmplător peste magnificul locșor unde m-au convocat și pe mine în vreo două rânduri, la ceas de seară, nu pot să uit minunatele țepușe pe care se lăfăie, purtând încă atingerea focului, bucăți de carne fragedă și suculentă de "chicken and meat". Pui și miel, mai exact :). Li se alătură lipii delicioase, proaspăt ieșite din cuptorul ce dogorește în apropiere, și frunze verde-întunecat stropite cu suc de lime. Dați un semn când sosiți în Doha, un asemenea secret se cere împărtășit!

Prima expoziție de bărci tradiționale din Qatar

Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat cu bucurie după ce am ajuns în Qatar au fost tradiționalele bărci dhow, acelea pe care qatarezii - și nu doar ei - le foloseau în trecut exclusiv pentru pescuit și culesul perlelor. Coincidența a făcut ca la puțin timp după sosirea mea în Doha "orășelul cultural" Katara să organizeze prima expoziție de bărci dhow tradiționale din istoria Qatarului. M-am grăbit într-acolo, dornică de cunoaștere ca întotdeauna, conștientă fiind că un asemenea prilej nu avea să se mai ivească curând. Multe alte expoziții s-au perindat de atunci prin Qatar, însă farmecul acelei după-amieze încremenite în îmbrățișarea dogoritoare a soarelui de noiembrie, prea puțin îmblânzită de iminentul asfințit a cărui umbră plana inexorabil asupra plajelor animate de mulțimea de turiști și localnici veniți să admire pitoreștile veliere, a rămas neegalat.

Katara Classical Car Festival 2012

După expoziția de bărci dhow tradiționale, salonul auto Qatar Motor Show și demonstrația live a Scuderiei Ferrari, un nou eveniment m-a atras afară din bârlog în ciuda condițiilor atmosferice de-a dreptul potrivnice manifestate prin furtuni de nisip și vânt aprig care n-au ezitat să ne îngreuneze tuturor existența în chiar cele două zile libere ale săptămânii trecute: Classical Car Festival, prima expoziție de acest gen găzduită de Katara Cultural Village. Mai scrâșnind din dinți (din cauza nisipului, se înțelege!), mai ținând ochii deschiși cu rândul pentru a mă feri de micuțele proiectile usturătoare care năvăleau asupra mea cu fiecare nouă rafală de vânt, am dat grăbit ocol celor 50 de mașini din anii '40-'60, o impresionantă colecție adunată de-a lungul câtorva zeci de ani aparținând însuși șeicului Faisal bin Qassim al Thani. Ce am văzut am și pozat, desigur, așa că vouă nu vă rămâne decât să priviți și să comentați... dacă poftiți :-).

Qatar Motor Show 2012 sau despre cum am nimerit într-un film SF

Ce-i drept, e drept, nu m-am înnebunit niciodată după mașini. Când afli însă că o țară precum Qatarul organizează cea de-a doua ediție internațională a târgului auto Qatar Motor Show 2012, mai că-ți vine așa un gând cum că n-ar fi rău să te deranjezi până acolo sau, altfel spus, mai că te încearcă un vag sentiment cum că dacă nu te duci s-ar putea să ratezi ceva. Cu atât mai mult cu cât curiozitatea ți-a fost stârnită întrucâtva de acea demonstrație live a Scuderiei Ferrari de pe Cornișă la care te-ai deplasat într-o doară, dar pe care la final n-ai ezitat să o treci mental la capitolul special intitulat atât de sugestiv "na c-am făcut-o și pe-asta!" :). Iar dacă pleci urechea la șoapta asta interioară și îți rupi vreo oră din orice program ai avea în ziua respectivă, la final s-ar putea să constați că n-a fost rău deloc, ba chiar cu ocazia asta ai aflat și tu într-un târziu cum mai arată "mașinile din ziua de azi", dom'le, căci "pe vremea ta" nu păreau a conta multe alte detalii în afară de 4 roți, un volan și o caroserie. Și... ăăă, motorul, desigur, dar ăsta clar e amănunt neglijabil de vreme ce n-au găsit de cuviință să-l etaleze în văzul lumii! 

La drum! Pe drum... Pe lângă drum?

Uneori e nevoie doar de un impuls. Un rând dintr-o carte, o discuție însuflețită sau o fotografie. Incredibil câte promisiuni poate ascunde o fotografie! O zi însorită, un drum, milioane de posibilități. Odată ce ți-a intrat drumul în sânge, ești pierdut pe vecie.  Eforturi, dorințe, așteptări de odinioară trec toate în planul secund și tot ce rămâne e... drumul. Drum drept, neted, strălucitor, drum cât vezi cu ochii, drum așternut la picioarele tale ca un covor fermecat tresăltând nerăbdător să te poarte către alte zări. Drum cuminte, drum nebun, posibilități infinite. Uneori memoria traseului imaginat cândva te ajunge din urmă. Ceva din tine încearcă atunci să i se împotrivească, biet ecou îndepărtat răzbătând plăpând din negura amintirilor. Îți spui că e de ajuns să îți ferești privirea, să îți fereci porțile sufletului, să îți smulgi, cu un icnet dureros, cuvântul îndrăgit de pe buze. Zadarnic! Drumul este acolo, mereu acolo, în fața ta, lângă tine, în tine. Drumul trece prin tine. Răbdător, ademenitor, te așteaptă. Nu ești primul care se rătăcește de la drum. Nu ești nici ultimul. Drumul e bun și înțelept. Nu îl cunoști, dar el te știe pe de rost. Știe că îți vei croi iar drum către el. Te poartă hăt departe, peste întinderi de nisip și dune înalte, doar pentru a te aduce mai aproape de tine. Te însemnează cu un strat de colb fin, ca o pulbere de stele. Ești al lui, al drumului, iar el îți aparține. Se prea poate ca, urmând drumul, să te abați de la alt drum. Sau poate drumul se abate de la tine, poți oare spune cu mâna pe inimă că nu i-ai stat cuiva în drum? Ostenit de pe drum, se prea poate să mai faci câte un popas. Să uiți de drum sau el să uite de tine. Într-un fel sau altul, vei fi însă tot timpul pe drum. Popasul nu face drumul mai puțin drum, nu face timpul mai puțin timp, iar pentru fiecare drum există un timp anume. Bucură-te, e timpul drumului, e timpul tău! Iar drumul... drumul ești tu.

Doha de la A la Z (III)

Oryx. Făptură gingașă cu trup ce împrumută culoarea dunelor qatareze, picioare zvelte și coarne lungi și drepte care împung văzduhul ca niște ace, oryxul este o specie de antilopă întâlnită cu precădere în Africa, dar și în peninsula arabă. Amenințată cu dispariția, specia de oryx proprie peninsulei arabe a făcut obiectul a numeroase programe de înmulțire în captivitate și reintroducere în natură, numărând în prezent - în ciuda acestor eforturi - doar puțin peste 1000 exemplare în libertate și în jur de 6-7000 în captivitate la nivel mondial. Animal național și unul dintre cele câteva simboluri principale ale statului Qatar, oryxul se regăsește în formă stilizată pe coada tuturor avioanelor companiei Qatar Airways, dar și ca mascotă (de pildă a Asian Games 2006) în diferite zone din Doha și din împrejurimi. Îl puteți admira la Zoo sau, cu puțin noroc și o autorizație specială, chiar la Oryx Farm. Notă pentru pasionații de lingvistică: Puralul cuvântului "oryx" din limba engleză este, contrar așteptărilor, "oryges", deși pare-se că se acceptă și forma "oryxes". Nu v-am trezit interesul? Aflați atunci că oryxul întâlnit în peninsula arabă ar putea fi responsabil pentru legenda unicornului, priviți-i coarnele din profil și veți înțelege de ce...

Scuderia Ferrari Live Street Demonstration

Săptămâna aceasta Qatarul se pregătește intensiv pentru cea de-a doua ediție internațională a Qatar Motor Show, programată să se desfășoare în perioada 25-28 ianuarie 2012. Și oare ce eveniment ar fi fost mai potrivit pentru a lansa cu mare pompă această a doua ediție decât o demonstrație live a echipei Ferrari? Dacă mă întrebați pe mine, nici că s-ar fi putut alege un loc mai nimerit cu o atare ocazie decât minunata Corniche Road cu vedere la apele Golfului Persic și la mai toate clădirile importante din Doha. Evenimentul, care a constituit o premieră în istoria micuțului stat din Golf, a fost organizat de Shell, sponsor al Qatar Motor Show și partener tehnic al Scuderiei Ferrari. Surse mult mai pricepute decât mine spun că Marc Gené, pilotul de Formula 1 care și-a etalat măiestria de-a lungul Cornișei, ar fi atins nu mai puțin de 300 km/h în cei 3 km de "pistă" care i-au fost puși la dispoziție de către organizatori. Am avut ceva emoții și fără să fi știut una ca asta, dat fiind că - din motive de vizibilitate optimă - m-am postat fix într-unul dintre cele două sensuri giratorii între care s-a desfășurat cursa demonstrativă...

2011 in a nutshell - 1 an, 3 continente, 10 țări

Nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc după anul călătoriilor 2010 că m-am și trezit prinsă în vâltoarea lui 2011. Și uite că a trecut și el, pe negândite, iar 2012 e nerăbdător să intre în scenă. N-am să mă grăbesc să-i pun etichete anului 2011, anii sunt buni sau răi după cum alegem să preluăm frâiele propriilor vieți ori să ne lăsăm, pasivi, pe tânjală, sperând că lucrurile se vor aranja de la sine. După cum alegem să ne încovoiem spinarea sub povara greutăților și neîmplinirilor ori să zâmbim în ciuda lor, sperând ca micile boabe de rouă ce ni se mai adună uneori în colțul ochilor să treacă neobservate. După cum suntem sau nu dispuși să desprindem din fiecare experiență crâmpeiul acela de înțelepciune care să ne țină de cald când orice altceva dă greș, să ajutăm mai degrabă decât să punem piedici, să pironim clipa trăind-o cu sete, din suflet, în loc să lăsăm zilele să se scurgă, egale, sursă nesfârșită de regrete mai târziu. Să încetăm să judecăm, să privim de sus, să ne comparăm, să invidiem, să ne vindem visele pe nimicuri, să înțelegem că un an bun este un an pe care l-am încheiat sănătoși, noi și toți cei la care ținem mai presus de orice. Că timpul trece și visele îmbătrânesc și ele alături de noi. Că visele - chiar și cele care nu se îndeplinesc niciodată - fac să ne crească aripi, iar așteptarea și anticiparea ce le însoțesc ne descoperă puteri și calități de care nu ne-am fi crezut în stare. Că visele împlinite se transformă în amintiri de neuitat, iar amintirile sunt investițiile noastre cele mai de preț. Cred cu tărie că 

Merry Christmas dintre palmieri

Aveați cumva impresia că în deșert nu vine Crăciunul? Uite că vine, chiar dacă Moșul și spiridușii lui cei harnici trebuie să își facă loc nu prin nămeți, ci printre palmieri împodobiți de sărbătoare iar brăduții, deși ornați cu mult bun gust, nu răspândesc mirosul brazilor de acasă... Vă urez de pe acum Crăciun fericit și clipe de neuitat alături de dragii voștri! Și nu uitați, Moșul există, l-am văzut cu ochii mei în Laponia! :)

Bird's Eye View over ...Doha

Situat în zona cunoscută drept Sports City, în imediata apropiere a stadionului Khalifa și a centrului comercial Villaggio, Aspire Tower (numit și Olympic Tower sau Khalifa Doha Sports Tower) este (încă) cea mai înaltă clădire din Doha. Cu o înălțime de 318 m, turnul în formă de torță a fost una dintre emblemele celei de-a cincisprezecea ediții a Jocurilor Asiatice 2006, ocazie cu care în vârful său a ars o flacără de aproape 10 m înălțime. Poreclit de localnici "The Torch", turnul a fost inaugurat la începutul anului 2011, cu o întârziere de vreo 3-4 ani, iar construcția lui a costat nu mai puțin de 130 milioane de euro. Interiorul său extrem de modern include un hotel de lux cu camere ale căror prețuri încep de la "modica" sumă de 300 euro pe noapte, o spectaculoasă piscină exterioară (!) aflată la 80 m înălțime, un muzeu al sportului, 3 restaurante dintre care unul pe platformă rotativă, situat la înălțimea de 215 m, un bar/lounge, o sală de bal și un centru de conferințe. Nu vă imaginați însă că este prea ușor să admiri orașul de sus pentru că Aspire Tower și implicit platforma de observație nu sunt deschise vizitatorilor. Așa încât dacă nu cumva aveți bafta teribilă de a fi invitați la unul dintre evenimentele organizate frecvent în interiorul turnului (mersi Ana!), singura șansă de a cerceta împrejurimile de la înălțime este să priviți fotografiile de mai jos, imaginându-vă lumina nefiltrată de vălul fin de praf - cunoscut drept "dust haze" - atât de des întâlnit în Doha!

Doha de la A la Z (II)

Hipodrom. Pe lângă petrol, deșert, aur, cămile, thobe și abaya, unul dintre primele subiecte care îți trezește curiozitatea atunci când te afli într-o țară precum Qatarul este legat de faimoșii cai arabi. Dacă v-ați întrebat mereu cum trebuie să fi arătat mândrul El-Zorab al lui Coșbuc sau pur și simplu vă numărați printre admiratorii înfocați ai nobilelor animale, cu siguranță nu vă va lăsa inima să ocoliți Qatar Racing and Equestrian Club, centrul de echitație unde se desfășoară regulat curse de cai și unde nu doar că puteți urmări antrenamentele jocheilor, vizita grajdurile și mângâia frumoșii armăsari, ci vă puteți chiar exersa abilitățile de călăreți.

De când sunt în Doha...

...am mai mult timp pentru mine. Timp pentru citit, pentru blog, pentru plajă, pentru lenevit, pentru căscat ochii în jur, timp pentru orice. Sigur că asta nu va dura o veșnicie, dar până atunci profit din răsputeri.

...fac (mai mult) sport. Înot și merg la sală. Cel mai adesea înot, după cum bine știți deja este una dintre activitățile mele preferate de când mă știu. Și apoi...trebuie să fiu în formă pentru ziua aceea - sper nu foarte îndepărtată - când mă voi lupta cu nămeții din Groenlanda sau Antarctica, nu? :-P

Doha de la A la Z (I)

Alcool. Qatar fiind o țară musulmană, alcoolul este strict interzis și nu poate fi achiziționat decât în mod excepțional de la depozite speciale, pe baza unui permis eliberat la cerere. Nu veți descoperi alcool de cumpărat nicăieri în magazine și supermarketuri, iar la raioanele de băuturi singura bere disponibilă este cea fără alcool, cu varii arome de fructe. Veți găsi astfel de tipuri de bere de la toate marile companii producătoare, rămâne doar să vă hotărâți pe care o alegeți. Interdicția vizează doar comercializarea și consumul de alcool în spații publice, deci dacă chiar vă țipă buza după o bere veți putea să vă ostoiți pofta la orice restaurant sau bar din cadrul numeroaselor hoteluri cu multe stele din Doha ori chiar la voi acasă. 

Islanda - de la Sibiu la Doha via Nepal

Sunt sigură că pe mulți dintre voi v-a cam pus în încurcătură titlul, așa că vă liniștesc asigurându-vă că nu, nu sunt într-o doagă și nici n-am descoperit în călătoriile mele vreo rută secretă care să sfideze rânduiala bine cunoscută de pe harta lumii. Dar chiar și așa, traseul de mai sus nu vi se va părea deloc mai puțin bizar când vă voi spune că a fost parcurs întocmai de o carte poștală islandeză oferită mie cu drag de Liliana la începutul verii. Și pentru că distanța dintre Sibiu și București într-o perioadă de frământări, decizii și despărțiri treptate este mai mare decât s-ar putea crede, Cătălin și Renate au preluat cartea poștală de la Liliana cu gândul de a mi-o înmâna când ne-am fi întâlnit la Doha, după cum plănuisem de ceva vreme. Ceea ce s-a și întâmplat, numai că înainte au plimbat cartea poștală și prin ...Nepal, unde au petrecut două săptămâni încărcate de aventuri. Nu știu ce părere are cartea poștală despre toate astea - tind să cred că neam de neamul ei nu a văzut atâtea - dar eu una am fost profund impresionată acum vreo două seri când a poposit în fine, după aproape 4 luni de zile, în mâinile mele, aici, în Qatar. Și, cine știe, dat fiind că tot pe blogul Lilianei am câștigat, cu articolul acesta, și ghidul Lonely Planet despre Islanda, mă gândesc că ar fi frumos din partea mea să îmi iau cât de curând inima în dinți și tălpile la spinare și să purced înspre acolo pentru a vedea cu ochii mei toate minunățiile la care deocamdată doar visez. Până una-alta le mulțumesc din suflet Lilianei, Renatei și lui Cătălin...mă conving pe zi ce trece că "departe" este incredibil de "aproape" câteodată iar partea cea mai frumoasă a călătoriilor sunt tot oamenii deosebiți pe care, dacă ești destul de norocos, soarta ți-i scoate în cale când te aștepți mai puțin.

Iar ție, lume mare, am să-ți spun doar atât: așa mărunți cum suntem, uneori te avem la degetul mic! :-)

Sosirea la Doha sau Cu inima între două continente

Am plecat din București într-o seară, după multe zile lungi și chinuitoare împărțite în și mai multe clipe care au stat sub semnul adjectivului "ultim", îndulcit prea puțin pe moment de conștiința laturii nedefinitive a despărțirii: ultima carte citită pe nerăsuflate în freamăt de ramuri și zarvă de vrăbii la adăpostul umbros al copacilor din grădina alor mei, ultima hârjoneală cu maidanezul misogin negru-tăciune cu care încheiasem în fine un armistițiu (știuse, oare, că plec, de mă tratase cu atâta indulgență și afecțiune?), ultima plimbare prin parcul preferat alături de cea mai bună prietenă, ultima noapte răcoroasă, scuza perfectă pentru a te cuibări lângă sora ta amintindu-ți de zilele netulburate ale copilăriei pe care ai încercat de nenumărate ori să le regăsești de atunci, aflându-le mereu mai îndepărtate ca oricând, ultima privire încețoșată de lacrimi aruncată înspre ai tăi la aeroport, în timp ce domnul acela în uniformă striga la tine Dumnezeu știe ce aținându-ți calea pentru a nu păși și mai departe de zona destinată pasagerilor în încercarea-ți disperată de a-i mai vedea o dată și încă o dată, ultima răbufnire de suspine la ghișeul de pașapoarte urmată de întrebarea, însoțită de un zâmbet reconfortant, a tinerei din spatele ghișeului: - V-ați despărțit de cineva drag, nu-i așa? 

Al Wakrah - bun venit pe țărmul cu mangrove

Pe țărmul Golfului Persic, la nici jumătate de oră de mers cu mașina de Doha, se află un orășel liniștit, pe numele lui Al Wakrah ( الوكرة‎), ai cărui locuitori trăiau pe vremuri exclusiv din pescuit și culesul perlelor. Considerat în zilele noastre unul dintre cele mai importante orașe din Qatar, Al Wakrah a fost inclus într-un amplu proiect de dezvoltare menit a atrage amatorii de natură, cultură și sport, dar și a pune în valoare vechile atracții ale orașului - portul cu frumoasele lui dhow, moscheile, casele tradiționale, muzeele și fortul construit pe ruinele unui vechi castel.