New York dus-întors pe autostrada boreală

Nu vă lăsați înșelați de aparențe și definiții terestre. Adevăratul motiv pentru care insomniacii nu dorm este frica de a nu lăsa nevăzute minunile lumii...

Alice în Noaptea Minunilor

Pe Alice am întâlnit-o într-o noapte adâncă la vreo 39.000 de picioare depărtare de pământ în avionul care ne aducea pe amândouă din Los Angeles la Dubai. Ședea pe una dintre băncuțele aflate de ambele părți ale lounge-ului magic plin de prăjiturele și clondirașe viu colorate, cu potențial necunoscut, de genul acelora de care Alice luase hotărârea să se țină departe de la ultima pățanie care îi cam știrbise nu doar din încredere, ci și din dimensiuni, din fericire însă doar vremelnic. Soțul ei, canadian de fel, purta ochelari cu ramă invizibilă și avea o căutătură atentă, vioaie și mereu alertă care te făcea să crezi că primise ștafeta de a-i purta de grijă lui Alice de la însuși Iepurele-Alb-cu-mănuși-din-piele-de-căpriță-și-cu-ceas-de-buzunar pe care Regina, probabil călcându-și pe neinimă, îl mai cruțase în sfârșit de unele dintre sarcini.

2013 - Goodbye Qatar, hello Portugal! (II)

Islanda

Un an atât de plin de aventuri și experiențe încât să nu îți fie cu putință să ți le amintești pe toate fără o mână de ajutor din partea notițelor și fotografiilor este un an care nu a trecut degeaba. Iar experiențele, orice călător știe, chiar și în forma lor ulterioară de amintiri sunt cele mai de preț bunuri ale sale. Tocmai un astfel de an a fost 2013 pentru mine și iată mai jos o mică parte din tot ce-mi voi aminti peste ani despre el...

2012 în 12 luni pline ochi de călătorii

Aș putea să vă spun că anul acesta am fost în nu mai puțin de 22 de țări. Că am văzut peste 40 orașe și locuri de pe 3 continente. Că am la activ, numai în 2012, sute de ore de zbor incredibile. Că din toate locurile astea am trimis peste 100 de vederi în România și străinătate, dintre care majoritatea au ajuns la destinatari. Că am adunat zeci de mii de poze și filme din aer, de pe pământ și de sub ape. Că 3 luni din 12 mi-au întrecut cele mai nebunești așteptări. Că am făcut planuri peste planuri iar consecvența urmării lor m-a ajutat să le transform în realitate. Că am la povești cât pentru 7 vieți și chiar mai mult decât atât. Că am să le deșert pe toate aici pe blog pentru a vă face părtași la experiențele și trăirile unui an cum puțini dintre voi își pot imagina că ar putea avea vreodată. Însă adevărul este cu totul altul. Adevărul este că am avut noroc. Adevărul este că cifrele și cuvintele sunt palide oglinzi ale unei realități mult peste sfera lor de cuprindere. Adevărul este că nu știu sigur dacă m-am întors mai bună, mai deșteaptă sau mai înțeleaptă. Adevărul este că mai mult decât de locurile minunate prin care am trecut îmi voi aminti de emoții. Adevărul este că, oricât aș povesti despre ele, nimeni niciodată nu va putea să înțeleagă pe de-a-ntregul ce am simțit. Adevărul este că unele experiențe sunt doar ale mele și așa vor rămâne, neîmpărtășite, ferecate la loc sigur într-un ungher de minte sau suflet de unde le voi convoca ocazional la suprafață pentru a-mi înveseli zilele mai puțin reușite.

Făurar al viselor mele

Setea lunilor în care m-am văzut nevoită să stau locului iar singurele călătorii de care am avut parte au fost chinuitoarele incursiuni imaginare în lumea fără de astâmpăr înghesuită cu trudă de minți strălucite între filele necuprinzătoare ale unor cărți din micuța bibliotecă pe care am reușit să o încropesc în Doha se cădea a fi stinsă cât mai curând cu putință, așa încât - odată înlăturate opreliștile care mă țintuiseră pe lângă casă - mi-am promis să spun "Da" fără ezitare oricărei ocazii de a-mi lua, din nou, tălpile la spinare. Mai presus de orice așteptări aș fi putut avea dacă, desigur, aș fi îndrăznit să sper la mai mult decât îndelung planificata vacanță în nord cu care avea să se încheie, luna februarie mi-a dăruit, pe nepusă masă, nu una, nu două, nu trei, ci de-a dreptul patru (!) destinații la care să jinduiesc până ce ar fi sosit, în fine, timpul ca realitatea să ia locul viselor. Și cum nu-s eu omul căruia să-i placă să se amăgească cu speranțe deșarte, mi-am propus să le iau încet, pe rând, lepădând cât colo, ca pe o nesuferită piele de șarpe prea uzată, obișnuita agitație anticipativă, ca și cum aparenta mea lipsă de interes le-ar fi făcut mai puțin susceptibile de a-mi scăpa printre degete, doar-doar aș fi reușit astfel să păcălesc cât mai multe planuri să se și realizeze. Credeți sau nu, a funcționat!