Rămas bun, Dubai, bine te-am regăsit, Portocalie!

Zic unii că nu s-ar numi schimbarea schimbare dacă nu ne-ar lua pe nepregătite, alții îi contrazic afirmând cu nasul în vânt că schimbarea și-o face omul cu mâna lui, că doar el singur e stăpân pe destinu-i și numai el știe mai bine decât oricine încotro o va apuca, cu cine și când. În ceea ce mă privește, nu pot decât să zâmbesc în fața unei atari naivități de care nu e exclus să mă fi făcut și eu vinovată la o vârstă mai puțin înțeleaptă, căci, privind în urmă și punând cap la cap frânturi de întâmplări și crâmpeie de viață, îmi dau seama o dată în plus că schimbările - departe de fi lucrurile atât de simple pe cât le enunțau unul și altul mai sus - sunt puțin precum stelele, știut fiind că acestea din urmă se aprind mult înainte ca lumina lor să se înfățișeze ochilor noștri pământeni tot așa cum schimbările, chiar și cele ce ne privesc, iau naștere mult înainte ca noi să prindem de veste.

Baku - Unde pietrele glăsuiesc, obiecte neînsuflețite prind viață iar trecutul se ghicește într-o ceașcă de ceai

Cu adevărat norocos se poate numi cel care poposește, măcar și numai pentru câteva zile, în capitala azeră. Nu știe încă, dar spectacolul care prinde acum a i se desfășura în fața ochilor va fi încadrat, peste ani, în categoria celor mai interesante la care a asistat vreodată. Încet, șovăitor, se pune în mișcare, alăturându-se șuvoiului de oameni ieșiți pe străzi în număr mai mare ca de obicei, cu sentimentul, neliniștitor și mângâietor deopotrivă, că se află pe urmele unui fir aducător de nebănuită bucurie, că a purces fără de știință, mai mult intuitiv, în căutarea unei comori ascunse.

Patagonia (3) - Farul care nu era el însuși

A fost odată un far care era faimos pentru că nu era el însuși. Sigur, în ceea ce îl privește și dacă farurile ar putea avea vreodată mustrări de conștiință, în apărarea lui fie spus că farul nostru n-ar fi avut nimic să-și reproșeze, el unul era el și nimic mai mult decât el, atât cât se pricepea să fie.

Doar că lumea îl credea farul de la capătul lumii. Și crezându-l ceea ce nu era, deși el personal se încăpățâna, cu toată ființa lui, să fie el însuși, lumea pleca în căutarea lui mai ceva ca în pelerinaj.

Alice în Noaptea Minunilor

Pe Alice am întâlnit-o într-o noapte adâncă la vreo 39.000 de picioare depărtare de pământ în avionul care ne aducea pe amândouă din Los Angeles la Dubai. Ședea pe una dintre băncuțele aflate de ambele părți ale lounge-ului magic plin de prăjiturele și clondirașe viu colorate, cu potențial necunoscut, de genul acelora de care Alice luase hotărârea să se țină departe de la ultima pățanie care îi cam știrbise nu doar din încredere, ci și din dimensiuni, din fericire însă doar vremelnic. Soțul ei, canadian de fel, purta ochelari cu ramă invizibilă și avea o căutătură atentă, vioaie și mereu alertă care te făcea să crezi că primise ștafeta de a-i purta de grijă lui Alice de la însuși Iepurele-Alb-cu-mănuși-din-piele-de-căpriță-și-cu-ceas-de-buzunar pe care Regina, probabil călcându-și pe neinimă, îl mai cruțase în sfârșit de unele dintre sarcini.

Înapoi în viitor

Acum câteva luni, la ușa micuțului nostru apartament închiriat din Lisabona a bătut, din nou, Aventura. Am recunoscut-o numaidecât și ne-am grăbit să îi deschidem, nerăbdători să aflăm ce i-o mai fi trecut iar prin căpșorul rotund cu zulufi roșcovani. A zâmbit îndelung, zâmbet așezat și blajin de om bătrân care a văzut multe, ne-a făcut cu ochiul și a întrebat doar atât: - Mai stați? Știa prea bine năzdrăvana că suntem mușterii vechi, pesemne ghicise deja că nu aveam să-i putem rezista nici de astă dată.

Cu inima pe cât de grea pe atât de plină de amintiri frumoase, am spus adio străduțelor abrupte și pietruite care abia ne învățaseră urmele pașilor, ne-am luat rămas bun de la ocean și cerul atât de albastru și am trimis o sărutare fugară proaspăt înfloriților jacaranda, care ne-au răspuns slobozind o ploaie de mici minuni mov la picioarele noastre. Și duși am fost, mai repede ca florile de portocal când vine rândul fructelor, nu înainte însă de a ne îndesa a treia oară viețile în aceleași câteva valize vechi.

Top-fulger - 11 atracții de nota 10 în Madeira

Despre Madeira afli cu ușurință că se numără printre primele teritorii descoperite de portughezi, mai exact de discipolii lui Henric Navigatorul la început de secol XV, că se bucură de un peisaj de-a dreptul spectaculos și o climă relativ constantă, care-ți permite să o vizitezi în principiu în orice sezon (cu rezervele de rigoare, deloc de neglijat, despre care n-ai decât să citești printre rânduri în continuare), că are toate motivele să se mândrească cu un festival al florilor care este o încântare pentru ochi și nări, cu un vin și niscaiva mâncăruri tradiționale de pomină (diferite de cele pe care le întâlnești și în alte locuri din Portugalia, nota bene), precum și cu cel mai mare foc de artificii din lume, consfințit ca atare de Cartea Recordurilor.

Ce nu-ți spune oricine este că, în ciuda zvonurilor, iarna nu este nici pe departe cel mai bun moment pentru a o vizita, că insularii nu sunt chiar cei mai prietenoși dintre portughezi, că ai face bine să le dai încolo de agenții și să vizitezi Madeira pe cont propriu, că levadas sunt mai mult decât orice o găselniță turistică căreia nu e musai să-i dai curs, mai ales dacă le-ai mai întâlnit și prin alte colțuri de lume (de pildă Oman) și desigur că, pentru ca experiența-ți de pe insulă să fie cât mai autentică în ciuda acceselor de comercial de care n-a rămas ferită nici Madeira, recomandabil ar fi să stai nu la un hotel de 4 ori 5 stele, ci la o micuță (sau nu) quintă tradițională pe care, dacă ai și un strop de noroc și unul de inspirație, sunt șanse să nu o uiți câte zile vei avea.

Dar poate vrei să știi exact ce mi-a plăcut mie mai mult și mai mult în Madeira? Stai să vezi.

Águeda și umbreluțele Domnului

 
Puțină lume a auzit vreodată de  Águeda. Atât de puțină, încât umblă vorba că linia de cale ferată care leagă Aveiro de Águeda urmează a fi desființată din lipsă de mușterii. Și poate că nici n-ar fi prea mare pierderea, gândești în sinea ta când vezi în fine apropiindu-se agale de peron cele trei-patru vagoane mâzgălite și uzate cu uși ferecate pe care, folosind cheile - sau poate cuvintele de trecere - potrivite, controlorul de bilete le înduplecă rând pe rând să permită accesul celor câțiva pasageri. Doi, mai exact, dacă nu ne punem la socoteală.

Deși soarele și-a început ascensiunea diurnă, ba chiar a urcat deja binișor pe cer, lumina pătrunde cu greu în interiorul trenului, împiedicată, poate, de desenele lățite dizgrațios pe întreaga suprafață a garniturii, incluzând geamurile și așa nu tocmai generoase, ori poate terifiată la gândul că, odată captivă în spațiul îngust dintre pereții vagoanelor, ar putea rămâne prizonieră pe vecie, pierzându-și treptat strălucirea și prospețimea la fel ca toate celelalte componente ale interiorului prăfuit. Interior pe care o privire furișată în partea dreaptă ne dezvăluie că îl împărțim cu două femei vârstnice, probabil localnice, în mod cert străine de imboldul care ne-a mânat, întâmplător, în aceeași direcție.

Dacă...

Dacă n-ai suspinat niciodată visându-te în pielea unui personaj dintr-o carte...

Dacă ai ajuns într-atât de blazat încât nimic nu te miră, intrigă, înflăcărează...

Dacă te simți mai presus decât toți cei ce te înconjoară și socotești că nu ai nimic de deprins de la nimeni...

Dacă nu simți atingerea divinității în micuța broboană de sudoare care-ți poposește pe frunte pe un vârf de munte...

Dacă nu găsești alinare într-o rază de soare, o frunză ruginie și-o zbatere de aripi...

Dacă nu crezi în povești și în faptul că la celălalt capăt al oricărui curcubeu se află, bine ascunsă, o comoară...

Printre rânduri, numai gânduri

De când mă știu, visul vieții mele a fost să călătoresc. Să îmi iau tălpile la spinare și să mă duc și să mă tot duc până ce vântul cel flușturatic mi-ar fi uitat numele iar cerul atotștiutor mi l-ar fi învățat pe de rost. Am primit, cu lacrimi de recunoștință în ochi, toate minunățiile pe care Moșul cel bun și darnic mi le-a dăruit de-a lungul timpului. De frică să nu îl dezamăgesc, nu i-am spus însă niciodată că în sinea mea murmuram rugăciuni fierbinți care aveau legătură, fără excepție, cu o călătorie în jurul lumii. Apoi am crescut și nestatornicia diferitelor vârste m-a făcut să-mi doresc, rând pe rând, tot felul de lucruri. Un singur vis se regăsea constant printre ele: o călătorie în jurul lumii. N-a fost să fie. N-a fost să fie una.