Alo, mami, când te-a sunat ultima dată cineva din Laponia?

 - Alo, mami, când te-a sunat ultima dată cineva din Laponia? Cu aste vorbe dădeam nas în nas cu Laponia acum mai bine de patru ani de zile, în călătoria care avea să mă marcheze pentru totdeauna și să ridice serios ștacheta pentru toate cele ce i-au urmat. Era iarnă - iarnă adevărată cum numai în Laponia știe să fie - și ne așteptau zece zile pe care intuiam că aveam să mi le amintesc câte zile mi-o fi dat să trăiesc. Zâmbesc pe când scriu aceste rânduri, zâmbeam și atunci, zâmbet mai larg ca al meu nici Moșul nu cred să fi avut când și-a luat în primire renii și nobila misiune...

2011 in a nutshell - 1 an, 3 continente, 10 țări

Nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc după anul călătoriilor 2010 că m-am și trezit prinsă în vâltoarea lui 2011. Și uite că a trecut și el, pe negândite, iar 2012 e nerăbdător să intre în scenă. N-am să mă grăbesc să-i pun etichete anului 2011, anii sunt buni sau răi după cum alegem să preluăm frâiele propriilor vieți ori să ne lăsăm, pasivi, pe tânjală, sperând că lucrurile se vor aranja de la sine. După cum alegem să ne încovoiem spinarea sub povara greutăților și neîmplinirilor ori să zâmbim în ciuda lor, sperând ca micile boabe de rouă ce ni se mai adună uneori în colțul ochilor să treacă neobservate. După cum suntem sau nu dispuși să desprindem din fiecare experiență crâmpeiul acela de înțelepciune care să ne țină de cald când orice altceva dă greș, să ajutăm mai degrabă decât să punem piedici, să pironim clipa trăind-o cu sete, din suflet, în loc să lăsăm zilele să se scurgă, egale, sursă nesfârșită de regrete mai târziu. Să încetăm să judecăm, să privim de sus, să ne comparăm, să invidiem, să ne vindem visele pe nimicuri, să înțelegem că un an bun este un an pe care l-am încheiat sănătoși, noi și toți cei la care ținem mai presus de orice. Că timpul trece și visele îmbătrânesc și ele alături de noi. Că visele - chiar și cele care nu se îndeplinesc niciodată - fac să ne crească aripi, iar așteptarea și anticiparea ce le însoțesc ne descoperă puteri și calități de care nu ne-am fi crezut în stare. Că visele împlinite se transformă în amintiri de neuitat, iar amintirile sunt investițiile noastre cele mai de preț. Cred cu tărie că 

Top 10 destinaţii - Printre rânduri

Zilele trecute Cătălin şi Renu au lansat un concurs. Toate bune şi frumoase până aici. Păi hai să particip şi eu, mi-am zis, că doar am de unde alege! Iar premiile - mai ales unele dintre ele - îmi cam făceau cu ochiul. Ei bine, trebuie să recunosc că aparent atât de uşoara sarcină a concursului mie una mi-a dat serioase bătăi de cap. M-am gândit, m-am răzgândit, m-am hotărât, am dat să scriu, iar m-am sucit...şi tot aşa. Am ales în fine zece destinații, am tăiat vreo trei şi le-am înlocuit cu altele, am pus pe hârtie şi vreo două rezerve despre care am avut eu impresia că le cam nedreptăţisem...şi voila, aveam în fine un top. L-am trecut pe curat şi am îndesat bileţelul în geantă, hotărâtă să nu mai schimb nimic, în ruptul capului. Și n-am mai schimbat nimic. Adică mă rog, n-am mai adăugat nicio destinaţie şi nici n-am tăiat vreuna de pe listă (cu excepţia rezervelor). Doar le-am...schimbat niţel poziţiile între ele. Adineauri :-). Nu pricep şi pace cum de zece poziţii sunt atât de puţine încât oraşe foarte dragi mie precum Praga, Verona, Nürnberg, Florenţa, Toulouse, Edinburgh, München, Tallinn, Stockholm, Helsinki, Salzburg, Lyon şi muuulte altele au rămas pe dinafară. Vă mărturisesc că una dintre propriile-mi reguli spunea cât se poate de clar că nu am voie să includ în top două oraşe din aceeaşi ţară. Vi se pare simplu? Pai atunci alegeţi voi între Roma și Veneția, să vă văd. Nu mai zic nimic despre criteriile pe care am încercat să le aplic pentru că... vreo duzină dintre ele au sfârşit prin a ieşi cu coada-ntre picioare pe uşa din dos, dând întâietate unor argumente cât se poate de subiective. Ce mai tura-vura, uite topul (nu e topul), îl scriu acum repede că nu se ştie ce mi se mai năzare până mâine... 

Navigând pe marea de gheață

Mi se strânge inima a dor nebun ori de câte ori îmi amintesc. Nu îmi explic, nici nu încerc, de ce ghețurile exercită o asemenea atracție fantastică asupra mea dintotdeauna, poate e ceva ce am citit când eram copilă, poate e ceva ce mi-am imaginat, poate e doar mirajul depărtărilor sau poate nu-i nimic din toate astea ori mult mai mult decât atât...sunt parte din mine, mă cheamă, le înțeleg și cum aș putea, cine sunt eu să îndrăznesc să mă împotrivesc chemării lor?

Sper să revăd acest peisaj cândva, până atunci visez necontenit la el și sper să visați și voi alături de mine. Fără vise existența ne-ar fi cu mult mai searbădă iar trecerea prin viață inutilă, așa că dacă tot sunt aici încerc din răsputeri să vă ofer și vouă un prilej de...vise.

Pentru început, concluzii :-)

Și uite că m-am întors cu zâmbetul pe buze și primăvara pe urme dintr-o vacanță de milioane. O vacanță de două săptămâni în care am ajuns în șapte destinații, dintre care șase complet noi. După cum scriam acum ceva timp, am început cu un vechi prieten, Helsinki, pentru a ne îndrepta apoi, pe rând, spre Tallinn, Riga, Stockholm, Uppsala, Turku și - cireașa de pe tort - Sankt Petersburg. 11 zile am mers intruna, strângând din dinți când mă copleșea oboseala, nevrând, neputând sa ratez vreun obiectiv despre care citisem și pe care era musai, nu alta, să îl văd cu propriii ochi. Ultimele trei-patru zile au fost ceva mai relaxate pentru că în Rusia ne-am luat ghid și am fost plimbați de colo-colo cu mașina, astfel încât bietele noastre picioare și-au putut în fine trage "sufletul". Dar și de ar fi fost altfel nu aș fi regretat nicio clipă tot mersul ăsta nebun, în neștire, pentru că am avut ce vedea, am avut parte de experiențe inedite, emoții, artă, muzică, dans, delicii culinare, surprize, oameni calzi și, mai presus de toate, cunoaștere. Despre toate astea și mai mult decât atât vă voi povesti curând, din păcate într-un ritm mult mai lent decât mi-a fost dat să le trăiesc. Vă promit însă că vă voi răsplăti răbdarea cu detalii dintre cele mai interesante, povești hazlii și experiențe rare.

Până atunci iată un mic bilanț la care m-am trezit gândindu-mă astăzi, nu știu nici eu de ce, uite-așa :-).

Între Helsinki si Tallinn e o mare de gheață

E prima dată când văd așa ceva live și vă spun cu mâna pe inimă că am stat întruna cu nasul lipit de geam preț de aproape două ore cât a durat călătoria cu vaporul între Helsinki și Tallinn. Cei care mă cunosc știu că pentru mine acesta este peisajul ideal, nimic nu mă liniștește mai tare, nimic nu mă face mai fericită :-). Celor care m-au întrebat de ce am plecat acum în vacanță și nu vara, în sezon, le răspund din nou că...iată, am știut eu de ce. Nu aș fi dat imaginile astea pe toată căldura din lume și nu aș fi putut alege niciun alt moment mai prielnic unei astfel de călătorii! Priviți și vă minunați așadar cum am navigat noi pe o mare înghețată într-o frumoasă zi cu soare, la sfârșit de martie...

Helsinki - un prieten vechi în straie noi

Prima mea întâlnire - deloc întâmplătoare - cu orașul Helsinki s-a petrecut acum vreo trei ani și mai bine. Eram în drum spre Laponia la vânătoare de reni, Moși Crăciuni si aurore boreale și mi-am zis că nu ar fi frumos din partea mea să nu mă opresc măcar pentru două-trei zile în capitala finlandeză spre a-i lua pulsul înghețat și, de ce nu, spre a mai prelungi un pic dulcele chin al așteptării.

5 văzute, 5 visate, toate 10 neumblate

Chiar dacă fac parte din echipă și nu reprezint un real pericol pentru concurenţii de pe Lumea Mare, nu pot să nu contribui și eu cu lista mea de 5 destinații văzute, alte 5 la care deocamdată doar visez, în total 10 destinații mai puțin umblate și cunoscute de pasionații de călătorii. Și după ce am stat și chibzuit un pic, iată cum se prezintă cele două liste:

Aici am fost...

1. Eltville, Germania

Dacă vă întrebați ce-i așa special la locul ăsta, vă spun doar atât: pe aici a pășit si Sean Connery atunci când a filmat, în interiorul Kloster (mănăstirii) Eberbach, scene din "Numele trandafirului". Mănăstirea și grădinile au acea frumusețe pură căreia numai bunul gust combinat cu o grijă constantă și o mare atenție la detalii îi pot da naștere. Iar în spatele mănăstirii e o fermă de...lame :-)

Eat, pray, love în Laponia :-)

În Laponia am mâncat...Rudolph. 

Şi apoi m-am rugat să nu afle despre asta nici renii înhămaţi la sania noastră şi nici Moşul pe care l-am vizitat chiar în sătucul lui :-D. 

După care m-am îndrăgostit de aurora boreală, care a apărut şi a dispărut ca o nălucă, suficient însă cât să mă facă să îmi promit că o voi vâna toata viaţa...

(sursa)

Laponia II

Am zburat cam doua ore si jumatate pana la Helsinki, unde am si ramas trei zile, si inca o ora si jumatate pana pe aeroportul din Inari. Primul lucru pe care l-am vazut pe pista a fost un ren, apoi un bloc de gheata frumos sculptat pe care scria "Welcome to Inari". In autobuzul care ne ducea spre Saariselka ne-a intampinat un sofer cu alura de..Mos Craciun, pe tot parcursul vacantei ne-au iesit in cale, de cele mai multe ori deghizati ca vanzatori, alti si alti Mos Craciuni, care mai de care mai blajini. Nici nu mai conteaza daca erau alesi special ca sa semene cu Mosul, sau daca Mosul a fost creat dupa chipul si asemanarea lor, era ceva atat de linistitor in faptura lor incat orice alte intrebari erau inutile. In autobuz m-am trezit plangand, tot nu imi venea sa cred ca am ajuns aici. De-o parte si de alta a drumului numai brazi si zapada, zapada si iar brazi, totul invaluit intr-un vesnic crepuscul. Si mai ales o liniste incredibila. In autobuz nu se mai auzea aproape niciun glas, probabil toti sorbeau din ochi peisajul ca si noi.

In fine ne-am dezmeticit, caci ajunseseram la hotel. Aici, totul perfect. In fata hotelului figurine de gheata reprezentand un soi de gainuse polare, in camera cald, pe fereastra acelasi peisaj de poveste. Menirea saunei am inteles-o cu adevarat abia a doua zi, dupa prima plimbare lunga prin frig. Cu frigul ne-am obisnuit repede, e mult mai usor de suportat acolo unde aerul este uscat, in plus ne pregatiseram. Sau cel putin asa credeam :-) Ni s-a explicat, din fericire chiar din prima zi, ca secretul consta in suprapunerea a cat mai multor straturi, mai degraba decat in asa-zisa imbracaminte groasa. Oricum se gaseau peste tot combinezoane de inchiriat ori cumparat, iar pentru safari iti puneau la dispozitie tot echipamentul necesar, pe care noi de regula il imbracam peste hainele noastre "groase", astfel incat in final abia ne mai puteam misca :-)

In urmatoarele noua zile am vazut pe indelete cam tot ce se putea vedea in imprejurimi. Ne-am plimbat o zi intreaga cu snowmobilul prin pustietate, cu o pauza de vreo doua ore in care am incercat cu disperare sa prindem un somon local, cat de mic, la copca, fara succes insa, drept pentru care ne-am consolat in fata unui foc de tabara cu supa de somon pregatita de ghid si ceai fierbinte, am vizitat o ferma de husky, am invatat despre "gold panning" si cautatori de aur la Tankavaara Gold Village, ne-am plimbat cu sanii trase de husky si reni, am schiat la -22 de grade pe intuneric, am pasit peste Cercul Polar, ne-am pozat cu Mos Craciun (sunt doi, unul in Santa Village si unul in mai noul Santa Park, dar stiu sigur ca unul e impostor :-)) si am vanat "vulpea polara" cot la cot cu japonezii, cu atat mai mult cu cat am aflat de la ei ca a sta sub aurora boreala aduce noroc in viata, casnicie si ...copii :-) Ca o "sentimental fool" ce ma aflu, prefer varianta lor explicatiei stiintifice despre radiatii, vant solar si camp magnetic :-)

Sa va mai zic ca m-am plans Mosului cu 3 zile inainte de plecare ca singurul lucru pe care mi-am dorit mult sa il vad si nu am reusit a fost aurora? Si ca in urmatoarea noapte am vazut-o? Vreau sa cred in magia acelor zile, si vreau sa cred ca aurora a fost cadoul meu de la Mos Craciun...iar data viitoare stiu exact ce am sa ii cer.....

Citește și Laponia I.

Laponia I

Am vazut ceva locuri pana acum, insa nici unul dintre ele nu a lasat atatea urme si emotii in mintea si sufletul meu cum s-a intamplat cu Laponia...nu mi-as fi imaginat in veci ca voi ajunge tocmai in Laponia (spun "tocmai" nu pentru ca nu ar exista locuri mult mai indepartate, ci pentru ca Laponia din cartile copilariei mele era un taram de poveste, undeva la capatul lumii, de neatins) si sunt cu atat mai fericita cu cat am ajuns in Laponia...pur intamplator. Initial trebuia sa plecam in Iordania, cineva drag se gandise sa gaseasca un loc special si nu foarte scump unde sa implinesc si eu 29 de ani...rezervarile erau facute, vacanta platita, viza o obtinusem fara probleme...insa nu am mai mers. Avusesera loc ceva rapiri prin Egipt, printre rapiti era si o romanca plecata acolo cu un grup de nemti. Excursia noastra era organizata de o agentie nemteasca, cred ca am fi fost singurii romani din grup. Ne-am speriat, desi multa lume ne-a spus ca nu avem motiv, am intrat pe niscaiva site-uri ale ambasadelor din diverse tari unde erau insirate atacurile teroriste care avusesera loc in ultima perioada in Iordania si...am renuntat, ce-i drept cu parere de rau, sa mai mergem. Nemtii au fost de treaba, ne-au returnat banii fara comentarii, ne-au retinut doar o suma minima pentru eforturile lor. Ma intreb cat de repede ne-am fi capatat banii inapoi de la o agentie romaneasca..dar asta e deja alta discutie.

Ramasi fara vacanta, ne tot gandeam unde sa mergem, mai ales ca in decembrie e aglomerat peste tot, iar noi nu stim cum sa mai fugim de aglomeratie. Intr-o zi, A. rasfoia niste reviste nemtesti de calatorii, doar-doar o gasi solutia salvatoare, locul ACELA care sa merite onoarea de a-i gazdui nevastuica in primele zile ale ultimei varste dinainte de "schimbarea prefixului". La un moment dat ma cheama sa imi arate un articol despre un satuc de igluuri din Kakslauttanen, Laponia. "Da, sigur, foarte frumos", zic, ridicand spranceana a nedumerire. "Si totusi, noi unde mergem in concediu in decembrie?" "Pai...hai in Laponia", zice A. Nu are rost sa mai povestesc de cate ori i-am zis ca nu ne permitem, ca e prea din scurt, ca face special ca sa ma necajeasca etc etc. Cert este ca solutii se gasesc pentru toate, e drept ca nu am stat la igluuri (era 400 de eur pe noapte, nu de alta), dar hei, la naiba cu igluurile, as fi fost in stare sa dorm si in zapada si sa mananc licheni ca sa vad o bucatica din Laponia! :-))

Ca o paranteza, asta cu zapada ar fi fost cum ar fi fost (desi recunosc ca am fost un pic cabotina :-), sunt cam comoda ca sa dorm in zapada, mai ales in Laponia), dar in ceea ce priveste lichenii, aveam sa aflu ca as fi murit de foame...nu prea mai cresc licheni in Laponia, ma tem pentru bietii reni....

Citește și Laponia II.