2016 - Anul meu asiatic (și un Revelion la înălțime) (I)

Contrar oricăror așteptări (și zău că nu mă alint când scriu asta!) am început anul în avion. Și asta pentru că flydubai n-a binevoit să ne anunțe pe nicio cale că anulează cursa de Dubai din ultima zi a lui 2016 (chipurile pe motive de ceață matinală - părtinitoare ceață, aș adăuga eu malițios, de vreme ce alte companii - serioase, e drept - au operat bine mersi în aceleași condiții) iar când în sfârșit am aflat, grație angajaților de pe Otopeni, era mult prea târziu ca să mai prindem vreun zbor cu o companie cumsecade care să ne aducă încoace la timp pentru focurile de artificii. Dacă toate astea s-ar fi întâmplat mai demult, eu cea de atunci m-aș fi necăjit, zbătut, consumat, aș fi luptat, pentru mine și ceilalți pasageri - mulți dintre ei însoțiți de copii sau vârstnici - pentru o rezolvare grabnică a situației, aș fi condamnat, poate, întâmplarea care s-a pus de-a curmezișul planurilor noastre, și așa făcute în pripă, de a ne petrece în fine un sfârșit de an împreună și - nu-i așa? - în rând cu lumea. Ei bine, se vede treaba că am atins supremul zen și asta fără a fi prins măcar de veste. În fond și la urma urmei, totul în viață ține de alegeri, iar noi am ales să ne dezbărăm de orice urmă de încrâncenare și să acceptăm că, atâta timp cât suntem împreună, cel mai tare Revelion din lume nu e musai să fie chiar cel planificat. Și uite-așa am rezervat rapid alte zboruri (de data asta cu o companie pe care să ne putem baza, adicătelea Emirates), am mulțumit sorții pentru șansa de a păși în mod neașteptat în a 21- a țară din 2016 (Austria) și am ciocnit, în miez de noapte, un pahar de șampanie (sau două sau trei) deasupra unei țări pe care, dacă n-ar fi intrat Japonia în ecuație pentru a doua oară, am fi vizitat-o în mod cert anul trecut (Iran), și nu oriunde, ci la lounge-ul Business al gigantului A380. Emblematic pentru anul trecut și cei câțiva ani de dinainte, nu? ne-am spus, zâmbind. 

Bird's Eye View over... Seoul

Nimic nu-ți poate sta în cale dacă, pasionat fiind de turnuri și priveliști panoramice de pretutindeni, purcezi, într-o bună dimineață de ianuarie, să cucerești falnicul bastion al Seoul-ului, pe numele lui consacrat N Seoul Tower. Nici rafalele înghețate ale vântului ce înfioară în răstimpuri marea de crengi desfrunzite răspândite pe coama dealului Namsan, nici soarele pirpiriu ce-și trimite zadarnic razele neputincioase peste ochiurile de apă încremenite în încleștarea gerului, nici măcar aburul fumuriu care s-a înstăpânit peste orizont, diminuând considerabil vizibilitatea. Cu atât mai puțin rânjetul batjocoritor al buturugii cu față umană puse de strajă la hotar ca pentru a pune pe fugă puținii turiști care se abat pe aici pe timp de iarnă. Experiența îți șoptește că nu-s decât încercări pe care priveliștea din vârful turnului de 237 de metri le va compensa, de bună seamă, înzecit.