Legende învăluite în ceață la cetatea Poenari

Să presupunem că ai tot auzit în ultima vreme de Cetatea Poenari. Să presupunem că, într-o dimineață oarecare, drumul te poartă firesc într-acolo unde cu gândul ai poposit deja demult. Aștepți cu nerăbdare un semn că ai ajuns, dar el întârzie să apară și începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut deja de indicatorul salvator. Chiar în acel moment, întrezărești printre vârfuri de brad, pe-o culme împădurită, zidul singuratic care schițează conturul unei foste cetăți. Îți spui că arată promițător și, îmbătat de aerul proaspăt și rece, te hotărăști să accepți provocarea celor 1480 de trepte de beton. Îți faci curaj aruncând o ultimă privire spre „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” și speri că vei ajunge măcar cu un sfert de ceas înaintea ceții care amenință să ia cu asalt zidul cetății. 

Sui cu elan primele trepte și ai impresia că urcușul va fi o joacă de copil. Te înșeli, desigur, dar îți vei da seama de asta pe măsură ce te afunzi tot mai mult în pădure, urmând scările care șerpuiesc alene printre copaci. Pe drum, întâlnești și alți drumeți, cei mai mulți de pe meleaguri străine. Vă salutați zâmbind și apoi îi lași în urmă, constatând că nu ești chiar așa de neantrenat precum credeai. În liniștea deplină care te înconjoară, auzi un zgomot brusc și tresari. Te întorci și urmărești îndelung cu privirea trupușorul de un roșcat închis care se avântă în sus pe un trunchi de copac. Oftezi înciudat că nu te-ai gândit mai înainte să imortalizezi momentul și pornești mai departe pe treptele ce suie din ce în ce mai abrupt. Ai reușit în fine să îți controlezi respirația și să te obișnuiești cu efortul. Și astfel începi să deslușești tot mai multe detalii în jurul tău. Privirea ți se ascute, distingi nuanțe, forme, mișcări. Simți freamătul, ce-i drept ușor estompat de trecerea ta, al pădurii și îți primenești privirea urmărind alternanța peticelor de lumină cu pete de umbră. Și urci și tot urci... până când îți dai seama că drumul începe să coboare ușor. N-apuci bine să gândești cu părere de rău că ai mai fi putut urca o vreme, că treptele o iau iar în sus, pădurea se rărește și dai cu ochii de „străjerul” cetății. Plătești obolul și, cu o ultimă sforțare, lași în spate o nouă serie de trepte, în timp ce îți dispare orice urmă de teamă că peisajul ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor. Sari câte două ultimele trepte și, pe cerul încă necotropit de ceață, se profilează în sfârșit ruinele cetății!

Odată ajuns aici, te cuprinde un sentiment ciudat. Poate că sunt de vină legendele înnegurate care circulă în legătură cu cetatea. Sau poate ceața apăsătoare care se apropie vertiginos ca pentru a-i spori misterul. Nu ar fi de mirare să fie doar liniștea adâncă care te învăluie treptat, ori pur și simplu nevoia de un mic repaus pentru a-ți recăpăta suflul și a-ți bucura simțurile cu imaginile ce ți se desfășoară în fața ochilor. Cert este că te scufunzi în tăcere, iar când în sfârșit revii la realitate, te surprinzi vorbind în șoaptă, ca pentru a nu întrerupe vântul care îți suflă în ureche povești din trecut...

Una dintre aceste povești privește cea de a doua etapă a ridicării cetății Poenari, prima (care datează din secolul XIII) fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviștenii vinovați de moartea fratelui său Mircea, Vlad Țepeș - căci da, extinderea fortificației în secolul XV i se datorează chiar acestuia – i-ar fi adunat pe toți laolaltă la poalele muntelui pe care se înalță astăzi cetatea și, după ce a tras câțiva în țeapă, le-a poruncit celorlalți să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar șase luni, asta după ce „domnul au trimis slujători și în zioa dă Paște lovindu-i, au prins și pe bărbați și pă mueri și feciorii și featele, împodobiți fiind, i-au adus la cetatea Poenari de au lucrat până li s-au spart hainele” (Radu Popescu). Letopisețul cantacuzinesc relatează o istorie similară: „Când a fost ziua de Paște, aflându-se toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în țeapă de a ocolit tot orașul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, așa împodobiți cum erau, pe toți i-au dus la Poienari, de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânșii.”

Potrivit unei alte legende, în anul 1462, pe când era urmărit de oștile otomane, Vlad Țepeș ar fi căutat refugiu în interiorul cetății Poenari. Turcii au dărâmat zidurile cetății, iar Țepeș și ai săi însoțitori au fugit spre satul Arefu unde, cu ajutorul a șapte frați fierari care le-au pus invers potcoavele cailor, au reușit să învingă vigilența urmăritorilor.

O a treia legendă care mi-a ajuns întâmplător la urechi o are drept protagonistă pe soția domnitorului. Se spune că aceasta, știind că turcii erau aproape și preferând să se omoare decât să cadă în mâinile lor, s-ar fi urcat pe metereze și s-ar fi aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroșit de la sângele ei. Și astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.
 

În străinătate, popularitatea cetății Poenari se datorează în primul rând asocierii cu imaginea dătătoare de fiori pe șira spinării a lui Dracula, dar și legendelor care vorbesc despre cetate ca despre unul dintre cele mai bântuite locuri din lume :-). Probabil aşa a ajuns să prindă contur festivalul medieval Dracula Fest (aflat la cea de a doua ediție anul acesta) al cărui loc de desfășurare este, desigur, chiar cetatea Poenari. Astfel, timp de trei zile aici au loc spectacole de teatru, concerte, târguri cu produse tradiționale, focuri de tabără (șapte la număr în amintirea celor șapte frați fierari) dar și concursuri haioase: aruncarea cu varza-n țeapă, prinderea cocoșului pintenat, spartul lemnelor pentru iarnă, ridicarea cortului, trasul căruței, alergarea-n sac spre coșul cu de-ale gurii.

Fie că vă plac sau nu legendele, fie că vă numărați sau nu printre cei pentru care cetatea Poenari rămâne doar „adevăratul castel al lui Dracula”, fie că vi se pare sau nu flatant că cetatea i-a slujit drept inspirație lui Jules Verne atunci când a scris „Castelul din Carpați”, nu ezitați să vă abateți măcar o dată pe la cetatea Poenari. Dacă depășiți obstacolul - mai mult psihic - al celor aproape 1500 de trepte şi vizitaţi cetatea, s-ar putea ca imaginea ei și peisajul înconjurător să vă „bântuie” încă multă vreme după aceea...în cel mai pozitiv sens cu putință :-D.

Carcassonne, cetatea celor 50 de turnuri

Un episod de memorie involuntară, vorba lui Bergson (grăi tocilarul latent din mine :-P), mi-a readus în atenție de curând un orășel francez de care m-am îndrăgostit la prima vedere, și care – contrar opiniei generale despre acest tip de dragoste – încă se află la loc de cinste printre descoperirile mele în materie de călătorii. N-aș fi aflat poate niciodată despre el dacă întâmplarea nu ar fi făcut să ajung, acum vreo trei ani, într-un alt oraș drag mie din sudul Franței despre care vă voi vorbi la momentul potrivit, și anume Toulouse. În fine, ați prins ideea: Carcassonne, adică orășelul de care am pomenit mai sus, este situat în sudul Franței, foarte aproape de Toulouse și granița cu Spania, mai exact în departamentul Aude din regiunea Languedoc-Roussillion.
 

Orașul Carcassonne se compune din partea veche, fortificată – zisă „Cité de Carcassonne” - și partea modernă, situată la poalele cetății, cunoscută drept „Ville Basse”. N-am să vă vorbesc prea mult despre zona nouă a oraşului, pentru simplul motiv că nu am avut foarte mult timp la dispoziţie pentru a o străbate.  Ştiu însă măcar câteva motive pentru care merită văzută: străduţele înguste, dispuse în jurul Place Carnot - unde au loc loc târguri săptămânale şi unde veţi găsi o sumedenie de cafenele, baruri, restaurante şi boutique-uri – Muzeul de Arte Frumoase, care găzduieşte o colecţie valoroasă de picturi din secolele 17 – 20, biserica gotică Saint-Vincent cu turnul ei neterminat, catedrala Saint-Michel, dar şi remarcabilul Canal du Midi, canal navigabil construit în sec. 17 căruia i s-a acordat în 1996 statutul de obiectiv inclus  în patrimoniul mondial UNESCO și ...or mai fi ele și altele pe care nu le știu eu. Fie că alegeţi sau nu să vă plimbaţi și prin oraşul nou, vă sfătuiesc însă să dedicaţi o zi întreagă doar cetăţii medievale.
 

Despre cetate („Cité de Carcassonne”), care face parte la rândul ei din patrimoniul UNESCO, se spune că este cea mai mare fortăreaţă şi unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură medievală din Europa, aşadar veţi avea cu ce să împuiați capul celor din familie şi prietenilor la întoarcere. În prezent, Cité de Carcassonne este o atracţie turistică foarte populară. În mod sigur acest lucru se datorează în primul rând istoriei îndelungate (de vreo 2.500 de ani!) a aşezării, istorie care începe încă din perioada Galiei, când aşezarea se afla într-un punct strategic al rutelor comerciale ale vremii, continuă cu preluarea controlului asupra acesteia de către romani, pentru a fi apoi cucerită de vizigoţi, care la rândul lor o vor pierde 200 de ani mai târziu în favoarea musulmanilor, după care va ajunge într-un final în mâinile lui Charlemagne şi va fi încorporată în Imperiul Carolingian. În Evul Mediu va fi fortificată şi extinsă de una dintre familiile influente ale perioadei, Trencavel, devenind ulterior fortăreaţa sectei eretice catare, aflată sub protecţia acesteia. Şi să nu credeţi că istoria cetăţii se opreşte aici, nici pe departe, dar vă las să mai citiţi şi singuri. Dacă știți deja, chapeau! :-)

Puţină lume ştie însă că în prezent, în interiorul celor circa 3 km de ziduri ale cetăţii, printre cele in jur de 50 de turnuri, îşi au casele vreo 120 de localnici şi că, pe lângă multele bistrouri şi magazine de suveniruri, aici veţi da peste servicii întâlnite în mod obişnuit în orice aşezare micuţă: o poştă, o şcoală, un hotel și altele. Pe lângă aceste clădiri rezidenţiale şi comerciale, Cité de Carcassonne mai cuprinde Bazilica Saint-Nazaire - locul perfect în care să vă detaşaţi o clipă de agitaţia de pe străduţele înguste ale cetăţii, admirând superbele vitralii printre care şi pe cel înfăţişând „pomul vieţii” -, un teatru în aer liber şi, desigur, în centru, aşa-numitul Château Comtal, castelul construit în sec. 12 pentru vicontele Trencavel. Și pentru că, zic unii, orice dragoste trece și prin stomac, neapărat luați loc la unul dintre multele bistrouri (poate chiar la cel numit Auberge de Dame Carcas, e testat de mine) și comandați un cassoulet de la mama lui pe care să îl stropiți din belșug cu vin roșu. Dacă nu ați auzit de cassoulet, ceea ce nu m-ar mira pentru că nici eu nu auzisem până atunci, aflați că este o mâncare de fasole cu copane de rață crocantă, cârnăciori și costiță plus o mie și una de mirodenii care mai de care mai gustoase și înmiresmate, tocmai bună pentru a vă transporta înapoi în perioada cavalerilor!

Dar partea care mie mi s-a părut cea mai interesantă abia acum urmează. Legenda spune că, pe vremuri, orașul aflat pe atunci sub stăpânirea regelui Ballak al sarazinilor a fost asediat de către armata lui Charlemagne. După moartea regelui Ballak, soția acestuia, „Dame Carcas”, a preluat conducerea orașului medieval. Asediul a durat în jur de 5 ani. Către sfârșitul acestei perioade ultimii apărători ai orașului erau pe cale să piară de foame, astfel încât sus pe metereze mai veghea doar Dame Carcas. Pentru a păstra aparențele unei armate superioare numeric în stare să salveze orașul de asediatori, castelana a îmbrăcat păpuși de paie în oșteni și le-a plasat pe metereze. Apoi a îndopat singurul porc rămas drept hrană locuitorilor orașului cu ultimele provizii de grâu și l-a aruncat peste zidurile cetății. Când a atins pământul, porcul a crăpat, din burta acestuia revărsându-se bunătate de grâu. Înspăimântat la ideea că în cetate mai existau încă atâtea provizii încât până și porcii erau hrăniți cu grâu, Charlemagne a ridicat asediul, ordonând armatei sale să se retragă. În semn de victorie, Dame Carcas a poruncit să sune toate clopotele din cetate pentru a răspândi vestea cea bună. Se pare că atunci unul dintre vasalii lui Charlemagne i-ar fi spus acestuia: „Sire, Carcas sonne!” (rom. Sire, Carcas sună!). Și uite-așa „Carcassonne” a rămas numele orașului. De altfel, lângă una dintre intrările în cetate – Porte Narbonnaise -  veți descoperi o sculptură neogotică reprezentând-o chiar pe Dame Carcas. Că o fi sau nu pusă acolo pentru turiștii iubitori de legende ca mine, nu avem de unde ști exact, dar hei, mai conteaza?!

Închei prin a vă spune că din păcate (sau nu), taman când am plecat din Toulouse spre Carcassonne a început o frumusețe de ploaie care nu s-a lăsat alungată toată ziua. Drept pentru care veți înțelege, sper, de ce nu vă pot prezenta nici măcar o pozișoară în care să apară și soarele. Deșiii...dacă stau să mă gândesc bine, cetatea este atât de faină încât chiar nu are nevoie de soare pentru a o înfrumuseța artificial (na c-am întors-o din condei :-D). Ia priviți!

biserica Saint-Nazaire văzută de pe cetate

pomul vieții

Herrenchiemsee, un castel pentru un idol

Bavaria este pentru mine una dintre puţinele regiuni din lumea asta mare în care nu mă pot opri să revin iar şi iar. Ne leagă multe amintiri şi afinităţi, dar mai presus de toate ne leagă dragostea pentru Ludovic al II-lea - „regele nebun” - al Bavariei şi preafrumoasele lui castele care şi-ar găsi lejer locul în oricare dintre basmele copilăriei. Şi cum în orice basm care se respectă există către trei încercări, trei împărăţii, trei lădiţe din trei materiale diferite sau trei dorinţe, iată că dintre multele proiecte de castele ale lui Ludovic s-au concretizat nici mai mult nici mai puţin decât…trei: Neuschwanstein, Linderhof si Herrenchiemsee. Preferatul meu este fără îndoială castelul Neuschwanstein care beneficiază, pe lângă o înfăţişare fantastică şi o poveste pe măsură, şi de o aşezare de milioane într-un decor natural care nu duce lipsă de nimic. Despre Linderhof, singurul castel terminat şi reşedinţa preferată a regelui, aţi mai citit poate, aşa că nu voi insista acum. Dar ultimul şi cel mai ambiţios proiect al lui Ludovic al II-lea îl constituie palatul Herrenchiemsee, încununarea proiectelor sale din punct de vedere al mărimii şi costurilor.

Dacă mă întrebaţi pe mine, ca şi Linderhof, Herrenchiemsee este ideal de vizitat într-o zi cu soare. Într-o astfel de zi cu soare ne-am îmbarcat aşadar pe un vaporaş şi am purces, însoţiţi regeşte de un alai de raţe sălbatice şi alte zburătoare, către Herreninsel (denumită iniţial Herrenwörth), cea mai mare insulă a lacului Chiemsee. Insulă achiziţionată special de regele bavarez în vederea construcţiei „Noului Versailles”, un omagiu adus lui Ludovic al XIV-lea pe care îl idolatriza. Herrenchiemsee a fost însă gândit să îşi depăşească predecesorul în mărime şi opulenţă. Şi se prea poate să fi reuşit, cel puţin în anumite privinţe.

Nu este nevoie să fii specialist, asemănarea exterioară cu Versailles-ul te izbeşte încă de la prima privire aruncată înspre castelul Herrenchiemsee. Deşi nu am ajuns încă să văd reşedinţa regilor Franţei, am aflat cu această ocazie că porţiuni întregi din castel şi grădini sunt replici exacte ale celor de la Versailles, celelalte fiind proiectate şi realizate în acelaşi stil. Printre copiile perfecte se numără Casa Scărilor, imitaţie a aşa-numitului Escalier des Ambassadeurs (scară prăbuşită în anul 1752, motiv pentru care mulţi turişti vin să o admire la bavarezi), Sala Oglinzilor, care depăşeşte în lungime Galeria Oglinzilor (Galerie des Glaces) de la Versailles şi unde, în orice direcţie ai privi, candelabrele se oglindesc la nesfârşit şi Fântâna Latona cu broaştele ţestoase şi batracienii ei împroşcători de apă, orientată către apa lacului după modelul celei de la Versailles.

Şi aici interiorul castelului vă va lăsa cu gura căscată. Aur, bronz, marmură de Carrara, cristal, mătase, carapace de ţestoasă (da, aţi citit bine! :-D) şi renumitul porţelan de Meissen sunt doar câteva dintre materialele folosite pentru a recrea stilul şi atmosfera din Versailles. Veţi observa pretutindeni tablouri şi busturi înfăţişându-l pe Regele-Soare, veţi recunoaşte, pe draperii şi pardoseli, simbolul casei de Bourbon - „fleur de lis”, veţi descoperi (pe lângă lebede) alte două animale favorite ale regelui bavarez – caii şi păunii - şi vă veţi simţi tentaţi să urmăriţi în fiecare cameră reflexia infinită în oglinzi a candelabrelor în care ardeau odinioară câteva zeci de mii de lumânări. Apropo de candelabre, se pare că acela din camera de lucru a regelui a costat cât toata insula (!). Şi dacă vă mai aduceţi aminte de povestirile Fraţilor Grimm, nu mică vă va fi mirarea când veţi da peste „Tischlein deck’ dich” (“Pune-te, masă”), o masă care era coborâtă cu ajutorul unui sistem de scripeţi până la etajul inferior, unde servitorii (pe care regele, sfios din fire, nu ţinea morţiş să-i întâlnească) aşterneau pe aceasta cele trebuincioase ospăţului şi o trimiteau înapoi în camera regelui.

Din motive financiare, castelul Herrenchiemsee, care a costat cât Linderhof şi Neuschwanstein la un loc, nu a putut fi terminat. Mai mult decât atât, Ludovic al II-lea al Bavariei nu a locuit aici decât 9 zile, în toamna anului 1885. În ciuda faptul că regele nu a dorit acest lucru, castelul şi grădinile au fost deschise publicului la doi ani după moartea sa. Merită să vizitaţi atât castelul, situat în punctul cel mai înalt al insulei, cât şi parcul, care se întinde practic pe întreaga insulă. Şi chiar dacă le-aţi mai văzut o dată, merită să reveniţi pentru a vă bucura de linişte şi peisaj.

Şi ca să închei într-o notă romantică precum misterul ce învăluie viaţa regelui bavarez, am să vă mai spun că nopţile albe pe care obişnuia să le facă i-au adus regelui printre altele titulatura de „Mondkönig” (Regele-Lună). Mie una mi se pare că i se potriveşte. Căci unde altundeva decât sub lumina magică a lunii, la ceas de noapte, se scriu cele mai frumoase poveşti?

Castelele Scotiei...si povestea abia incepe

Dat fiind ca am vazut ceva minunatii in cele doua saptamani de vacanta prin Anglia si Scotia, am tot stat si m-am gandit cu ce sa deschid seria povestirilor si pozelor pe care tin mortis sa le impartasesc cu voi. Si intr-un final am ajuns la concluzia ca nu ar fi drept sa incep cu altceva decat cu Scotia si castelele ei de poveste. Stiu ca acest "de poveste" ar putea suna a cliseu si nu mai are forta ilustrativa pe care o avea odinioara, insa va asigur ca orice alt cuvant as alege ar fi la fel de neputincios in a reda atata frumusete adunata la un loc... si ma voi bizui pe puterea de convingere a pozelor de mai jos. Cu atat mai mult cu cat, desi nu sunt nici pe departe poze profesioniste, facute cu cine stie ce aparate sofisticate, eu zic ca surprind destul de bine spiritul locurilor si peisajele care pur si simplu iti taie rasuflarea...

Edinburgh Castle

Edinburgh Castle pe inserat

Inverlochy Castle

Urquhart Castle (pe malul Loch Ness)

Inverness Castle

Castle Stalker

Stirling Castle

Inveraray Castle

 Inveraray Castle, inca locuit

Eilean Donan Castle

Eilean Donan Castle - considerat castelul cel mai romantic din Scotia

Kilchurn Castle

Deci, v-am convins? Astept sa imi spuneti care este preferatul vostru, eu personal mi-am ales deja doua castele in care m-as muta si maine :-)