Copilărie pusă la păstrare în München și Praga (II)

Muzeum Hraček, Praga

După succesul fulminant înregistrat cu Muzeul Jucăriilor din München, nemaipunând la socoteală creșterea nestăvilită a colecției sale, nu e de mirare că Ivan Steiger a simțit nevoia să deschidă un nou muzeu. Și uite-așa, tot cercetând și gândindu-se la un loc vrednic de a-i adăposti preafrumoasele jucării, a pus ochii pe Castelul Praga (Pražský hrad). Astfel că în 1989 a avut loc, la etajele superioare ale castelului - într-o zonă cunoscută sub denumirea de „The Old Count’s Chambers” - inaugurarea Muzeului Hraček. Colecția, cuprinzând unele dintre cele mai valoroase jucării europene și americane vechi, este etalată în șapte săli și șaizeci de vitrine care se întind pe două etaje ale castelului. Multe dintre piesele expuse sunt unicate, cele europene provenind, la fel ca la muzeul din München, în principal din Franța și Germania.

Copilărie pusă la păstrare în München și Praga (I)

Știm cu toții că a-ți dori ce nu (mai) poți avea face parte din natura umană. Și dacă nu cumva mă înșel, cel mai adesea principiul ăsta își găsește aplicare în privința vârstelor. Nici nu ne înălțăm bine mai mult de-o șchioapă că și începem să tragem cu ochiul la fardurile, rochiile și bijuteriile mamei ori ne gândim cu jind că abia așteptăm să ne dea și nouă în fine tuleiele pentru a putea bea în mod oficial prima bere la pescuit cu tata. Ne necăjim, noi fetele, că vreun El cu alură și aere de om matur nu ne bagă în seamă pentru că suntem, vezi bine, atât de mititele încât nici pe vârfuri n-am ajunge să împărțim același aer prețios cu Dumnealui, consolându-ne apoi la gândul (mai matur decât ce le trece domnilor prin cap la vârsta cu pricina) că lasă, o să vină ea ziua când îi va țipa și lui buza după vreo domnișoară mai coaptă, însă ea îl va alunga fără milă facându-l să-și încleșteze pumnii de ciudă că nu poate concura cu domnul grizonant căruia ea îi zâmbește galeș, ascunzând în privire promisiuni dulci.

5 văzute, 5 visate, toate 10 neumblate

Chiar dacă fac parte din echipă și nu reprezint un real pericol pentru concurenţii de pe Lumea Mare, nu pot să nu contribui și eu cu lista mea de 5 destinații văzute, alte 5 la care deocamdată doar visez, în total 10 destinații mai puțin umblate și cunoscute de pasionații de călătorii. Și după ce am stat și chibzuit un pic, iată cum se prezintă cele două liste:

Aici am fost...

1. Eltville, Germania

Dacă vă întrebați ce-i așa special la locul ăsta, vă spun doar atât: pe aici a pășit si Sean Connery atunci când a filmat, în interiorul Kloster (mănăstirii) Eberbach, scene din "Numele trandafirului". Mănăstirea și grădinile au acea frumusețe pură căreia numai bunul gust combinat cu o grijă constantă și o mare atenție la detalii îi pot da naștere. Iar în spatele mănăstirii e o fermă de...lame :-)

Edinburgh – 10 atracții gratuite într-un oraș de nota 10

După cum probabil știți cu toții, Edinburgh nu este o destinație chiar ieftină. Pentru a veni în întâmpinarea celor care își doresc totuși să vadă acest oraș fără a scoate o avere din buzunar, iată o listă a celor mai importante zece obiective pe care le puteți vedea gratis în capitala scoțiană.

Aparență și esență în orașul fantomelor: Edinburgh (III)

Dacă n-am reușit data trecută să vă dau fiori pe șira spinării, luați loc comod și ascultați ce am a vă povesti în continuare. Vă promit că data viitoare sau, după caz, prima dată când veți ajunge în Edinburgh, veți privi cu alți ochi orașul...sau, mai bine zis, orașul vă va privi cu (mulți) alți ochi :-D.

Vă spuneam așadar povestea lui Johnny One-Arm și a faimoasei case bântuite – Dalry House. Sunt sigură că v-ați așteptat ca aceasta să nu fie nici pe departe singura casă bântuită din Edinburgh, caz în care vă dau perfectă dreptate și purced neîntârziat a vă reda istoriile altor două astfel de case, una mai înfricoșătoare decât cealaltă, ambele scrise cu sânge și flăcări...

2010 - 10 țări în 10 fotografii (și un concurs)

În mod cert, pentru mine anul 2010 a fost anul călătoriilor. Am ajuns în locuri la care nici nu am îndrăznit să visez vreodată, am trăit experiențe inedite (printre altele, "fuga" de vulcanul-cu-nume-imposibil din Islanda), am învățat o sumedenie de lucruri noi (dintre care pe unele le-am transformat în articole - utile, sper, pentru voi - aici pe blog, dar și pe LumeaMare) și mi-am bucurat sufletul și privirea cu imagini vechi din cărți și de la televizor care au devenit aievea în fața ochilor mei deschiși cu entuziasm copilăresc. Am selectat dintre miile de poze doar zece, câte una pentru fiecare țară în care am călcat cu drag și dor de cunoaștere anul acesta. Întâmplător sau nu, au fost, în anul 2010, exact 10 țări...

Vă doresc tuturor un An Nou cu sănătate și împliniri pe toate planurile, iar mie, pe lângă sănătate și o altă dorință pe care mi-o tot pun de câțiva ani încoace, îmi doresc să am parte cel puțin de tot atâtea călătorii fantastice și în 2011! Cred în ceea ce mi-am propus, credeți și voi în tot ce vă propuneți...și sigur, sigur, mai devreme sau mai târziu, una sau alta dintre dorințele voastre cele mai arzătoare va deveni realitate!

Și pentru că vreau să vă dau șansa să vă înnoiți deja în anul ce bate la ușă, vă provoc să vă încercați norocul ghicind unde sunt făcute fotografiile de mai sus :-D. Cine va ghici cel mai mare număr de destinații are de la mine un premiu. Nu spui ce, vorba unui scriitor celebru, dar pentru fete premiul va consta într-o carte din colecția Chic de la Polirom, iar pentru băieți într-o carte de călătorii. Succes!

Termen: 11.01.2011 :-P

Fête des lumières, Lyon

Dacă nu ați dat încă peste relatarea mea de anul trecut sau dacă vreți să vedeți (mult) mai multe poze de la Festivalul Luminilor, intrați aici si vă veți trezi în plin Fête des lumières :-D.

Aparență și esență în orașul fantomelor: Edinburgh (II)

Vă povesteam data trecută despre nenumăratele contraste care fac din Edinburgh o destinație demnă de trecut în capul listei voastre de călătorii, contraste dintre care mie una cel mai tare mi-a sărit în ochi acela dintre aparență și esență. Ba chiar făceam afirmația - destul de îndrăzneață, recunosc – că, la o adică, Edinburgh însuși n-ar avea cum să nu admită că suferă de ... personalități multiple. Se prea poate ca unii dintre voi să fi ridicat sprânceana a neîncredere. Dați-mi voie să vă spun, în apărarea mea, că eu am fost chiar blândă în exprimare, după cum am realizat între timp :-).  Se pare că nu este deloc o coincidență că istoria macabră a lui Dr. Jekyll si Mr. Hyde a luat ființă pe aceste meleaguri, natura schizofrenică a orașului nefiindu-i străină autorului acestei istorii, Robert Louis Stevenson, care nota la vremea respectivă: „Few places, if any, offer a more barbaric display of contrasts to the eye”. De altfel, povestea este inspirată din viața dublă a localnicului Deacon Brodie, cetățean și comerciant respectabil ziua, hoț, fustangiu și împătimit al jocurilor de noroc noaptea. Cazul lui Deacon Brodie nu este însă singular; una dintre cele mai faimoase povești cu fantome din orașul (cel mai) bântuit Edinburgh are drept protagonist un personaj asemănător care ilustrează cum nu se poate mai bine contrastul mult pomenit dintre aparență și esență. Am zis povești cu fantome? Ei bine, luați aminte la ce vă voi povesti în cele ce urmează, pentru că nu se știe niciodată când dați nas în nas cu o fantomă-două în timpul preumblărilor voastre prin Edinburgh și ...n-ar fi rău măcar să știți cu cine aveți de-a face :-P. 

Aparență și esență în orașul fantomelor: Edinburgh (I)

La fel ca multe alte orașe, și Edinburgh s-a imprimat în conștiința universală prin intermediul unor personalități marcante ce i-au adus faimă în diferite domenii. Ar fi imposibil să înșir toate ilustrele personaje care s-au perindat pe aici de-a lungul timpului, după cum este imposibil ca voi să fi auzit de toate. Cred că e suficient și dacă îi amintesc numai pe Sir Walter Scott, Sir Arthur Conan Doyle și Robert Louis Stevenson, autorii faimoaselor titluri „Rob Roy”, „Ivanhoe”, „Sherlock Holmes”, „Treasure Island” și „The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde”. Nu degeaba Edinburgh a fost declarat de UNESCO primul oraș al literaturii. Sigur că de Edinburgh se leagă și alte nume celebre: Maria Stuart, Charles Darwin, David Hume, Sir Sean Connery, Tony Blair, J.K. Rowling, ba chiar și Ian Wilmut, primul om de știință care a reușit să cloneze un mamifer (oaia Dolly). Dincolo de toate acestea, cel mai frumos oraș al Scoției atrage cu cântec de cimpoi, aromă de whisky, foșnet de kilturi din tartane în varii culori asociate diverselor clanuri scoțiene și ...cea mai mare densitate de fantome (sau istorii cu fantome) din lume. Însă mai mult decât orice, Edinburgh frapează prin contraste. Care sunt atât de puternice, încât dacă s-ar putea prezenta singur, probabil că orașul ar spune: I suffer from split personality. Mă rog, poate nu ar spune-o chiar așa literar, în dialect scoțian ar suna mai degrabă în felul următor: Ah suffer frae split personality :-D.

Mlaștini mângâiate de maree – paradis al păsărilor la Zwin

La Marea Nordului, mai exact între Belgia și Olanda, se află un ținut cu totul și cu totul special, născut din îngemănarea apei cu uscatul: rezervația naturală Het Zwin. Pe când era „doar” un braţ navigabil al Mării Nordului, acest teritoriu vast a jucat un rol aparte în istoria orașului-port medieval Brügge, dar şi a celorlalte două importante oraşe comerciale ale vremii, Damme şi Sluis, conectându-le unele cu altele şi pe fiecare dintre acestea cu restul lumii. Cu timpul, ca urmare a invaziilor şi retragerilor succesive ale apelor, dar şi a drenajelor şi mişcărilor mareice, aici s-au depus sedimente peste sedimente, iar nisipul a luat treptat locul apei. Astfel că, în prezent, trecătorului curios i se dezvăluie privirii un peisaj incredibil: porţiuni nisipoase alternează cu pârâiaşe înguste întretăiate la rândul lor de alte porţiuni nisipoase, zone mlăştinoase se întrepătrund cu fâşii de păşune, verdele închis se îmbină cu nuanţe de gri, griul cu luciul albăstrui al apei, galbenul-cenuşiu al zonelor uscate se topește ușor în verde, iar dincolo de toate acestea se ridică, protector, dunele.

Rezervația naturală Zwin se întinde pe o lungime de aproximativ 2,3 km de-a lungul coastei belgiano-olandeze. Din suprafața sa totală de 158 ha, cea mai mare parte - adică vreo 125 ha - se află pe teritoriu belgian.

Curiozități din viața unui bătrânel bicentenar: Oktoberfest

Îmi doream de multă vreme să ajung, am trecut de atâtea ori prin München și totuși nu știu, zău, cum de nu s-a brodit niciodată să mă aflu în capitala bavareză în perioada festivalului lunii octombrie. Habar nu aveam eu în tot acest timp de ce, însă anul acesta am elucidat într-un final misterul: pentru că nici anul trecut, nici acum doi ani, nici acum cinci-șase ani când începeau, timid, călătoriile mele, Oktoberfest nu ar fi împlinit, încă, 200 de ani! :-) Recunosc așadar că nu aveam nici cea mai mică idee de această aniversare importantă atunci când, ascultându-mi...să zicem...intuiția feminină, am insistat mai mult ca oricând anul acesta să ajung la München, fie și numai pentru câteva ore. Zis si făcut, într-o duminică, în jurul prânzului, puneam piciorul în sfârșit pe Theresienwiese...

Cum se distrează în mod normal petrecăreții veniți de pretutindeni la Oktoberfest vă puteți lesne imagina și dacă nu ați participat niciodată la festival, așa că nu vă plictisesc cu astfel de amănunte. S-ar putea să vă intereseze însă câteva curiozități legate de Oktoberfest pe care sunt aproape sigură că mulți dintre voi nu le știați:

Având în vedere că cea mai mare parte a festivalului se desfășoară anual în cursul lunii septembrie, prima întrebare care se naște inevitabil pe buzele oricui este de ce Oktoberfest nu se numește mai degrabă...Septemberfest?  Să vă explic de ce. Predecesorul Oktoberfest-ului, care a constat la vremea respectivă într-o măreață cursă de cai, a avut loc între 12 și 17 octombrie 1810 pentru a celebra căsătoria prințului moștenitor Ludovic I al Bavariei cu Therese von Sachsen-Hildburghausen, prințesa al cărei nume îl poartă și astăzi  locul de desfășurare al festivalului. Sărbătoarea s-a repetat și în anii următori, când a fost mutată în septembrie pe motiv că vremea din această lună era mult mai potrivită pentru un astfel de eveniment în aer liber. Oktoberfest se termină însă de fiecare dată tot în luna octombrie, iar numele i-a rămas neschimbat în amintirea primelor festivități. 

Începând de anul trecut, avioanelor le este interzis să survoleze Theresienwiese la o altitudine mai mică de 860 m. Elicoptere ale poliției stau pe poziții, pregătite să intervină în caz de încălcare a acestei interdicții, iar piloții care nu respectă aceste reglementări sunt pedepsiți penal. 

Chelnerii angajați să servească în cadrul festivalului muncesc din greu, dar și câștigă pe măsură. În cele două săptămâni ale Oktoberfest-ului se câștigă în medie 5.500 de euro. Dacă au noroc să se ocupe de vedetele prezente la festival, câștigurile lor pot depăși chiar 10.000 euro. Vă gândiți cumva să vă luați de pe acum concediu de Oktoberfest pentru la anul? :-P

2010 este primul an în care fumatul nu mai este permis în nici unul dintre corturile festivalului. 

Poate ați mai auzit povești cu pahare, căni sau halbe pe care unii sau alții și le îndeasă în geantă prin baruri ori la diverse târguri după ce le-au golit, „uitând” să le plătească. Nu cumva să vă treacă prin gând una ca asta la Oktoberfest, peste tot sunt afișe care interzic în mod expres această practică. În caz contrar, s-ar putea să vă treziți (pe bună dreptate!) urmăriți penal pentru furt și cu siguranță nu vă va salva nici faptul că nu înțelegeți limba germană. În schimbul sumei de 7,50 euro veți putea lua cu voi în mod legal ditamai halba aniversară. Ceea ce eu una am și făcut.

Din anul 1810 de când a luat naștere tradiția Oktoberfest-ului, festivalul a fost anulat de 24 de ori din cauza războaielor, epidemiilor de holeră și hiperinflației. Oktoberfest celebrează, ce-i drept, 200 de ani de la debut, dar anul acesta a avut loc abia ediția cu numărul 177 a festivalului.

În anul 2008 vizitatorii au pierdut 4.600 de obiecte la Oktoberfest. M-am perpelit de râs aflând cam ce se găsea printre acestea: un costum de Superman, o pereche de ochelari de scafandru, o pereche de clăpari, patru verighete, un stativ de partituri, un extinctor, o scară de aluminiu și o dantură falsă :-D.

Multă lume își ia concediu special pentru a munci pe Theresienwiese pe durata Oktoberfest-ului. Cred și eu, având în vedere punctul 3 de mai sus!

Cea mai lungă pauză din istoria Oktoberfest-ului a avut loc între anii 1939 și 1948. În timpul celui de al Doilea Război Mondial festivalul a fost anulat complet, la sfârșitul anilor ’40 fiind înlocuit temporar cu mai micuțul  „Herbstfest” (Festivalul toamnei).

Ediția aniversară din anul 1985 a adus cei mai mulți vizitatori la Oktoberfest. În 1985 Oktoberfest exista exact de 175 de ani, deși – având în vedere cele 24 de ediții anulate – la momentul respectiv se desfășura de fapt abia festivalul cu numărul 151.

Cel mai mare cort al tuturor timpurilor a fost cortul Pschorr-Bräu-Rosl din anul 1913. Acesta avea o arie de 5.500 mp și o capacitate de 12.000 de locuri. În prezent, cel mai mare cort aparține halei Hofbräu, capabilă a găzdui 10.000 de vizitatori.

Atât aniversarea din anul 1835 (25 de ani), cât și cele din anii 1910 (100 de ani) și 1985 (175 de ani) coincid cu apariția cometei Halley. Pasămite așa petreceri de pomină au loc la nemți, dom’le, încât nici măcar cometele nu pot sta departe :-D.

Fiind prima mea prezență la Oktoberfest, n-aș ști să vă spun dacă anul acesta petrecerea a fost mai îndrăcită decât cu alte ocazii sau nu. Ce pot să vă spun însă este că n-am văzut în viața mea atâta puzderie de lume la un loc, n-am mirosit nicicând atâtea minunății de arome amestecate, n-am admirat niciodată atâtea costume tradiționale, n-am crezut vreodată să curgă undeva atâta bere! Și mai ales n-am savurat nicicând ca acum liniștea orașului aproape pustiu la lăsarea serii, în timp ce la Oktoberfest, probabil, petrecerea era în toi.

Legende învăluite în ceață la cetatea Poenari

Să presupunem că ai tot auzit în ultima vreme de Cetatea Poenari. Să presupunem că, într-o dimineață oarecare, drumul te poartă firesc într-acolo unde cu gândul ai poposit deja demult. Aștepți cu nerăbdare un semn că ai ajuns, dar el întârzie să apară și începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut deja de indicatorul salvator. Chiar în acel moment, întrezărești printre vârfuri de brad, pe-o culme împădurită, zidul singuratic care schițează conturul unei foste cetăți. Îți spui că arată promițător și, îmbătat de aerul proaspăt și rece, te hotărăști să accepți provocarea celor 1480 de trepte de beton. Îți faci curaj aruncând o ultimă privire spre „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” și speri că vei ajunge măcar cu un sfert de ceas înaintea ceții care amenință să ia cu asalt zidul cetății. 

Sui cu elan primele trepte și ai impresia că urcușul va fi o joacă de copil. Te înșeli, desigur, dar îți vei da seama de asta pe măsură ce te afunzi tot mai mult în pădure, urmând scările care șerpuiesc alene printre copaci. Pe drum, întâlnești și alți drumeți, cei mai mulți de pe meleaguri străine. Vă salutați zâmbind și apoi îi lași în urmă, constatând că nu ești chiar așa de neantrenat precum credeai. În liniștea deplină care te înconjoară, auzi un zgomot brusc și tresari. Te întorci și urmărești îndelung cu privirea trupușorul de un roșcat închis care se avântă în sus pe un trunchi de copac. Oftezi înciudat că nu te-ai gândit mai înainte să imortalizezi momentul și pornești mai departe pe treptele ce suie din ce în ce mai abrupt. Ai reușit în fine să îți controlezi respirația și să te obișnuiești cu efortul. Și astfel începi să deslușești tot mai multe detalii în jurul tău. Privirea ți se ascute, distingi nuanțe, forme, mișcări. Simți freamătul, ce-i drept ușor estompat de trecerea ta, al pădurii și îți primenești privirea urmărind alternanța peticelor de lumină cu pete de umbră. Și urci și tot urci... până când îți dai seama că drumul începe să coboare ușor. N-apuci bine să gândești cu părere de rău că ai mai fi putut urca o vreme, că treptele o iau iar în sus, pădurea se rărește și dai cu ochii de „străjerul” cetății. Plătești obolul și, cu o ultimă sforțare, lași în spate o nouă serie de trepte, în timp ce îți dispare orice urmă de teamă că peisajul ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor. Sari câte două ultimele trepte și, pe cerul încă necotropit de ceață, se profilează în sfârșit ruinele cetății!

Odată ajuns aici, te cuprinde un sentiment ciudat. Poate că sunt de vină legendele înnegurate care circulă în legătură cu cetatea. Sau poate ceața apăsătoare care se apropie vertiginos ca pentru a-i spori misterul. Nu ar fi de mirare să fie doar liniștea adâncă care te învăluie treptat, ori pur și simplu nevoia de un mic repaus pentru a-ți recăpăta suflul și a-ți bucura simțurile cu imaginile ce ți se desfășoară în fața ochilor. Cert este că te scufunzi în tăcere, iar când în sfârșit revii la realitate, te surprinzi vorbind în șoaptă, ca pentru a nu întrerupe vântul care îți suflă în ureche povești din trecut...

Una dintre aceste povești privește cea de a doua etapă a ridicării cetății Poenari, prima (care datează din secolul XIII) fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviștenii vinovați de moartea fratelui său Mircea, Vlad Țepeș - căci da, extinderea fortificației în secolul XV i se datorează chiar acestuia – i-ar fi adunat pe toți laolaltă la poalele muntelui pe care se înalță astăzi cetatea și, după ce a tras câțiva în țeapă, le-a poruncit celorlalți să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar șase luni, asta după ce „domnul au trimis slujători și în zioa dă Paște lovindu-i, au prins și pe bărbați și pă mueri și feciorii și featele, împodobiți fiind, i-au adus la cetatea Poenari de au lucrat până li s-au spart hainele” (Radu Popescu). Letopisețul cantacuzinesc relatează o istorie similară: „Când a fost ziua de Paște, aflându-se toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în țeapă de a ocolit tot orașul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, așa împodobiți cum erau, pe toți i-au dus la Poienari, de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânșii.”

Potrivit unei alte legende, în anul 1462, pe când era urmărit de oștile otomane, Vlad Țepeș ar fi căutat refugiu în interiorul cetății Poenari. Turcii au dărâmat zidurile cetății, iar Țepeș și ai săi însoțitori au fugit spre satul Arefu unde, cu ajutorul a șapte frați fierari care le-au pus invers potcoavele cailor, au reușit să învingă vigilența urmăritorilor.

O a treia legendă care mi-a ajuns întâmplător la urechi o are drept protagonistă pe soția domnitorului. Se spune că aceasta, știind că turcii erau aproape și preferând să se omoare decât să cadă în mâinile lor, s-ar fi urcat pe metereze și s-ar fi aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroșit de la sângele ei. Și astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.
 

În străinătate, popularitatea cetății Poenari se datorează în primul rând asocierii cu imaginea dătătoare de fiori pe șira spinării a lui Dracula, dar și legendelor care vorbesc despre cetate ca despre unul dintre cele mai bântuite locuri din lume :-). Probabil aşa a ajuns să prindă contur festivalul medieval Dracula Fest (aflat la cea de a doua ediție anul acesta) al cărui loc de desfășurare este, desigur, chiar cetatea Poenari. Astfel, timp de trei zile aici au loc spectacole de teatru, concerte, târguri cu produse tradiționale, focuri de tabără (șapte la număr în amintirea celor șapte frați fierari) dar și concursuri haioase: aruncarea cu varza-n țeapă, prinderea cocoșului pintenat, spartul lemnelor pentru iarnă, ridicarea cortului, trasul căruței, alergarea-n sac spre coșul cu de-ale gurii.

Fie că vă plac sau nu legendele, fie că vă numărați sau nu printre cei pentru care cetatea Poenari rămâne doar „adevăratul castel al lui Dracula”, fie că vi se pare sau nu flatant că cetatea i-a slujit drept inspirație lui Jules Verne atunci când a scris „Castelul din Carpați”, nu ezitați să vă abateți măcar o dată pe la cetatea Poenari. Dacă depășiți obstacolul - mai mult psihic - al celor aproape 1500 de trepte şi vizitaţi cetatea, s-ar putea ca imaginea ei și peisajul înconjurător să vă „bântuie” încă multă vreme după aceea...în cel mai pozitiv sens cu putință :-D.