Considerațiuni și demitizări în vremea coronavirusului

Când clișeele devin viață reală (sursa imaginii)

Într-o lume a "influencerilor" de carton recompensați mult peste valoare pentru a face reclamă la te miri ce flecuștețe consumeriste absolut inutile, în fapt, vieții umane - după cum constată tot mai mulți dintre "scâncei" (aka millennials) zilele acestea - și a cohortei nesfârșite de duduițe răsfățate și inutile (zise și "instagramărițe/vlogărițe de succes") cu creierașul cât nuca și preocupări rizibile care aveau impresia că baletarea în cârpișoare colorate și ședințele foto narcisiste în varii locuri de pe planetă avea să țină la nesfărșit și că nimic nu-i mai de preț pe lume decît gadget-urile de care se-nconjurau stupid ca într-o iluzorie fortăreață, pandemia de coronavirus vine să facă un pic de (necesară) curățenie.

Într-o lume atât de plină de ea și de așa-zisele-i progrese, atât de pregătită să arate cu deștul în toate direcțiile nepotrivite, atât de sigură că ea, așa civilizată, minunată și-mpufoșată cum este, nu va păți ce au pățit alții, nu va reacționa cum - pfff! - au reacționat alții, pandemia de coronavirus vine să evidențieze nenumăratele hibe și lacune esențiale ale unui sistem preocupat în fond de orice, numai de oameni nu, dar și ipocrizia fără margini a celor care azi cerșesc, fie și indirect, ajutor si solidaritate din partea celor la care nu mai departe de ieri se uitau cu scârbă și profund dispreț.

Într-o lume scutită o bună bucată de vreme de neplăceri majore de tipul războaielor, catastrofelor și molimelor devastatoare cărora o mare parte dintre vrednicii noștri înaintași nu doar că le-au supravețuit, dar din care nu puțini au ieșit întăriți și cu fruntea sus, pandemia de coronavirus rânjește hidos adevăraților neputincioși de azi, în marea lor parte tineri, pe care orice fleac îi doboară psihic și pentru care nu perspectiva foametei ori dispariției premature a părinților și bunicilor lor și ai altora, ci statul acasă și lipsa temporară a obișnuințelor și/sau anturajului reprezintă reala tragedie a vremurilor pe care le trăim. 

Cinci ani mai târziu...

...suntem tot aici. N-aș fi băgat mâna în foc pentru asta acum cinci ani de zile când ne luam, a treia oară, picioarele la spinare, dar uite că s-a întâmplat minunea și am rămas locului. Rămas locului nu înseamnă câtuși de puțin prins rădăcini și în niciun caz bătut pasul pe loc, nu cred că am călătorit cândva atât de mult și așa departe ca în ăști cinci ani la un loc, ani în care în mod sigur am bătut toate recordurile posibile și imposibile în materie de brăzdat fața admirabilei planete albastre, dar măcar nu ne-am mai mutat de colo-colo, ceea ce tot e ceva. 

Afternoon tea la fiordul de gheață

A spune că nimic nu te pregătește pentru întâlnirea cu fiordul de gheață este în cel mai bun caz o greșeală, în cel mai rău un neadevăr. În fond și la urma urmei, nu mult după ce ai luat calea fiordului, o plăcuță înnegrită de încălțări și intemperii succesive îți semnalează că te afli în prezența unui obiectiv înscris în patrimoniul universal Unesco, iar poteca de lemn care șerpuiește printre mușchi, licheni și foste așezări inuite, acum aproape invizibile ochilor neavizați, pare să se sfârșească abrupt într-o înlănțuire de roci cafenii și spinări de munți încovoiate sub straturi masive de gheață peste care s-a așternut imuabil un sediment de nori plumburii.

Cărți de călătorie care te fac mai deștept

Pamplona, Spania

Într-o vreme în care numai cine nu vrea nu publică o carte, simt tot mai acut nevoia de cărți adevărate care să mă stimuleze și să mă îmbogățească intelectual. Cea mai la îndemână soluție este, desigur, să recurg la clasici. Slavă Domnului că nu puțini dintre marii scriitori ai planetei au scris într-un fel sau altul și despre călătorii iar unii dintre ei erau chiar aventurieri notorii, așa încât am mereu de unde alege: Hemingway, Exupery, Robert Louis Stevenson, Kipling, Mark Twain, Jerome K. Jerome, Jack London, Melville, Dickens - și nu doar ei - au fost călători avizi ale căror experiențe de călătorie se regăsesc, sub forma ficțiunii împletite cu realitatea, într-o sumedenie de romane, cărți și jurnale de călătorie, reportaje și eseuri, iar Jules Verne, Steinbeck și D.H. Lawrence n-au fost nici ei străini de astfel de preocupări în anumite perioade ale vieții, preocupări pe care din fericire au avut grijă să le fixeze la rândul lor în scris. Nemaipunându-i la socoteală pe cei mai mari exploratori ai tuturor timpurilor – de la Marco Polo și Ibn Battuta până la Darwin, Nansen și Shackleton și, ceva mai încoace, Charles Lindbergh, Wilfried Thesiger și Thor Heyerdahl – ale căror aventuri așternute pe hârtie constituie substanța primară din care s-au înfiripat aspirațiile de călătorie ale tuturor generațiilor următoare.

Din când în când cedez ispitei și dau crezare unei recenzii, recomandări sau propriei intuiții. Cu puține și regretabile excepții, cărțile pe care mi le aleg cu grijă de prin aeroporturi ori micuțe librării care mi se furișează pe urme pe oriunde trec până ce, într-un moment prielnic, își iau tomurile în dinți și mi se proptesc în două vitrine în cale, sunt purtătoare ale unor informații și aprecieri atât de prețioase încât simt nevoia să mi le notez. Capitol la care se încadrează de altfel mai mult de jumătate din lista următoare. Cealaltă jumătate, departe de a se apropia la fel de mult de idealul meu de scriitură de călătorie – o combinație de talent literar, umor fin, autoironie bine dozată, bună cunoaștere a subiectului, simț estetic și bun simț, melanj la care autorul ar face bine să-și adauge amprenta personală - are totuși marele merit de a întruni măcar cele trei criterii legate de cunoașterea subiectului, simțul estetic și bunul simț.

Cel mai cumsecade dintre azeri

Suspinam în taină după Azerbaidjan încă din mai, când Eurovisionul ne înflăcărase tuturor imaginaţia cu o serie de imagini surprinzător de reuşite din capitala Baku. Cine s-ar fi gândit că ocazia de a-l vizita avea să se ivească peste doar câteva luni, la final de august, cu vreo săptămână înainte de Ramadan? Încrezători în oportunitate şi prea puţin obişnuiţi cu planurile făcute cu cine ştie cât amar de timp înainte, având la dispoziţie vreo zece zile în care să ne obţinem viza, am mai şi tărăgănat vreo câteva descinderea la ambasada Azerbaidjanului din Qatar, mai ales că documentele indicate pe site-ul acesteia nu păreau să ascundă vreo capcană de nedovedit. Când într-un final, după niscaiva eforturi serioase de a localiza adresa ambasadei (știut fiind faptul că în Qatar informațiile circulă cu dificultate iar paginile web nu sunt actualizate cu lunile, uneori chiar anii), ne-am văzut în fața clădirii nisipii peste care steagul Azerbaidjanului, în absența unei pale oricât de firave de vânt, încremenise pe fundalul cerului senin, am crezut că trecuserăm peste partea cea mai dificilă a procesului obținerii vizei.

Și-am să mă întorc în Oman

Într-una din zilele astea am să mă întorc, cu gândul, în Oman. Ajunsă acolo, am să trag iar la primul hotel mai acătării cu vedere la asfințit și o micuță terasă pe care îmi voi pune zadarnic la uscat hainele cu care voi fi înotat peste zi în apele turcoaz și pustii ale canioanelor omaneze, știind, de astă dată, că umiditatea nu le va lăsa să se zvânte pe de-a-ntregul nici după vreo trei răgazuri nocturne. Sub soarele arzător de august, pironit într-un colț al cerului perfect senin, am să pornesc iar la drum, flancată de munți cenușii, clădiri pitice și plantații nesfârșite de palmieri, până ce o lună rotundă va pune pe fugă ziua, scoborând peste noi întunericul nebulos cu miros vag de praf și tămâie.

Alo, mami, când te-a sunat ultima dată cineva din Laponia?

 - Alo, mami, când te-a sunat ultima dată cineva din Laponia? Cu aste vorbe dădeam nas în nas cu Laponia acum mai bine de patru ani de zile, în călătoria care avea să mă marcheze pentru totdeauna și să ridice serios ștacheta pentru toate cele ce i-au urmat. Era iarnă - iarnă adevărată cum numai în Laponia știe să fie - și ne așteptau zece zile pe care intuiam că aveam să mi le amintesc câte zile mi-o fi dat să trăiesc. Zâmbesc pe când scriu aceste rânduri, zâmbeam și atunci, zâmbet mai larg ca al meu nici Moșul nu cred să fi avut când și-a luat în primire renii și nobila misiune...

La maasai (II)

Citește aici La maasai (I).

Vocea maasaiului-ghid răzbate până la mine și înțeleg că acei șaizeci de dolari de la începutul vizitei ne-au câștigat dreptul de a face oricâte fotografii dorim. În ciuda acestei permisiuni, mă urmărește senzația că am pătruns într-un loc în care n-am ce căuta și în care sunt tolerată în virtutea obolului plătit fără să crâcnesc. Dacă majoritatea maasailor se arată prietenoși și ne întâmpină cu zâmbete largi, nu pot să nu observ că unii dintre ei ne aruncă priviri piezișe iar câteva femei își trag păturile pe cap îndată ce schițez cel mai mic gest de a încerca să le fotografiez. Cei mai neîndurători sunt bătrânii. Ne scrutează încruntați, făcându-ne să resimțim și mai acut vina de a ne fi născut sub auspicii mai favorabile.

La maasai (I)

Mașina în care ne-am petrecut ultima săptămână staționează și Rashid, ghidul nostru cu ochi ageri și chip cumsecade, ne îndeamnă să coborâm. Satul maasailor, pe care până să ne apropiem mai că îl crezusem părăsit, se însuflețește brusc și din spatele gardului des improvizat din crengi spinoase de acacia se ivesc câteva siluete negricioase înveșmântate în binecunoscutele pături colorate. Li se alătură cât de curând multe altele și toate se îndreaptă în pas alergător în direcția mașinii. În doi timpi și trei mișcări, cam o duzină de bărbați și tot atâtea femei se aliniază de o parte și de alta a intrării în sat și ne privesc insistent, în timp ce dintre ei se desprinde un maasai voinic cu căutătură dezghețată care ne strânge mâinile urându-ne bun venit într-o engleză neașteptat de corectă. "How much?" întrebăm pentru a fi siguri că am înțeles bine și răspunsul sosește îndată: "Sixty dollars". Îi întindem banii pe care îi ia și și-i îndeasă grăbit în buzunar, nu înainte de a-i număra cu o dexteritate care ar face să roșească orice casier destoinic al unei bănci de renume.

Clipa mea moscovită

Se întâmplă adesea să ajung în locuri în care nu am la dispoziție decât câteva ore, o după-amiază sau, dacă astrele îmi sunt favorabile, o zi întreagă. Sigur că nu poți vedea un oraș într-o singură zi, după cum nu poți spune că îl cunoști pe de-a-ntregul nici după un sejur îndelungat. Dinamica lumii scapă puterii noastre de cuprindere iar locurile, ca și oamenii, nu sunt aceleași de două ori. În aceste condiții, prezentul e unica realitate palpabilă, și nici chiar el nu e un prieten fidel, de vreme ce "acum" odată rostit e deja "atunci". 

Prima expoziție de bărci tradiționale din Qatar

Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat cu bucurie după ce am ajuns în Qatar au fost tradiționalele bărci dhow, acelea pe care qatarezii - și nu doar ei - le foloseau în trecut exclusiv pentru pescuit și culesul perlelor. Coincidența a făcut ca la puțin timp după sosirea mea în Doha "orășelul cultural" Katara să organizeze prima expoziție de bărci dhow tradiționale din istoria Qatarului. M-am grăbit într-acolo, dornică de cunoaștere ca întotdeauna, conștientă fiind că un asemenea prilej nu avea să se mai ivească curând. Multe alte expoziții s-au perindat de atunci prin Qatar, însă farmecul acelei după-amieze încremenite în îmbrățișarea dogoritoare a soarelui de noiembrie, prea puțin îmblânzită de iminentul asfințit a cărui umbră plana inexorabil asupra plajelor animate de mulțimea de turiști și localnici veniți să admire pitoreștile veliere, a rămas neegalat.

La drum! Pe drum... Pe lângă drum?

Uneori e nevoie doar de un impuls. Un rând dintr-o carte, o discuție însuflețită sau o fotografie. Incredibil câte promisiuni poate ascunde o fotografie! O zi însorită, un drum, milioane de posibilități. Odată ce ți-a intrat drumul în sânge, ești pierdut pe vecie.  Eforturi, dorințe, așteptări de odinioară trec toate în planul secund și tot ce rămâne e... drumul. Drum drept, neted, strălucitor, drum cât vezi cu ochii, drum așternut la picioarele tale ca un covor fermecat tresăltând nerăbdător să te poarte către alte zări. Drum cuminte, drum nebun, posibilități infinite. Uneori memoria traseului imaginat cândva te ajunge din urmă. Ceva din tine încearcă atunci să i se împotrivească, biet ecou îndepărtat răzbătând plăpând din negura amintirilor. Îți spui că e de ajuns să îți ferești privirea, să îți fereci porțile sufletului, să îți smulgi, cu un icnet dureros, cuvântul îndrăgit de pe buze. Zadarnic! Drumul este acolo, mereu acolo, în fața ta, lângă tine, în tine. Drumul trece prin tine. Răbdător, ademenitor, te așteaptă. Nu ești primul care se rătăcește de la drum. Nu ești nici ultimul. Drumul e bun și înțelept. Nu îl cunoști, dar el te știe pe de rost. Știe că îți vei croi iar drum către el. Te poartă hăt departe, peste întinderi de nisip și dune înalte, doar pentru a te aduce mai aproape de tine. Te însemnează cu un strat de colb fin, ca o pulbere de stele. Ești al lui, al drumului, iar el îți aparține. Se prea poate ca, urmând drumul, să te abați de la alt drum. Sau poate drumul se abate de la tine, poți oare spune cu mâna pe inimă că nu i-ai stat cuiva în drum? Ostenit de pe drum, se prea poate să mai faci câte un popas. Să uiți de drum sau el să uite de tine. Într-un fel sau altul, vei fi însă tot timpul pe drum. Popasul nu face drumul mai puțin drum, nu face timpul mai puțin timp, iar pentru fiecare drum există un timp anume. Bucură-te, e timpul drumului, e timpul tău! Iar drumul... drumul ești tu.

Împărăția orhideelor - Orchis și pedeapsa divină

Imaginează-ți o zi luminoasă. Caldă, înăbușitoare, în fond însorită, excesul de raze fiind însă captat și dijmuit de câțiva nori cu forme fanteziste și rol mai mult decorativ, lățiți în puncte strategice ale înaltului alburiu. Simți nevoia să închizi ochii pentru a testa dacă arșița este la fel de fierbinte și atunci când te detașezi de lumină, concentrându-te exclusiv asupra picurilor de umezeală ce ți se formează, încăpățânați, pe piele între două atingeri fugare cu podul palmei. Când, într-un târziu, îi deschizi moleșită, îți trebuie câteva secunde bune pentru a realiza unde ești și a suprapune mental imaginea știută peste contururile care năvălesc brusc în câmpul tău vizual. E limpede că ești într-o grădină, și încă una dintre grădinile acelea cu vegetație luxuriantă și variată despre care mai mult ai citit decât ai avut prilejul să întâlnești vreodată. Îmbătată de multitudinea nuanțelor de verde care te osândesc la veșnic defavorabilă comparație, privirea ta stăruie minute în șir asupra împletiturii armonioase de plante și trunchiuri, iscodește cotloanele umbroase și desișurile încâlcite, pentru a alerga apoi printre tufișuri și de-a lungul aleilor netede, pe sub crengi plecate și bolte de flori, precum un sol sprinten trimis în recunoaștere de trândavul trup supus legilor imuabile care-l țintuiesc prea adesea la pământ împiedicându-l deopotrivă să se avânte către cer... 

Păcală și ușile

Repede, repede, să vă povestesc și eu o întâmplare haioasă, până nu se încheie concursul Lilianei, concurs al cărui premiu constă într-un mult râvnit (de mine, cel puțin) ghid islandez. Pentru cei pe care titlul îi nedumerește într-o oarecare măsură, țin să precizez că Păcală din pățania (sau, mai bine zis, pățaniile) următoare sunt chiar eu, în timp ce ușile...ei bine, ușile se joacă pe ele însele, un soi de "starring as themselves" de pe genericul filmelor americane.

Copilărie pusă la păstrare în München și Praga (I)

Știm cu toții că a-ți dori ce nu (mai) poți avea face parte din natura umană. Și dacă nu cumva mă înșel, cel mai adesea principiul ăsta își găsește aplicare în privința vârstelor. Nici nu ne înălțăm bine mai mult de-o șchioapă că și începem să tragem cu ochiul la fardurile, rochiile și bijuteriile mamei ori ne gândim cu jind că abia așteptăm să ne dea și nouă în fine tuleiele pentru a putea bea în mod oficial prima bere la pescuit cu tata. Ne necăjim, noi fetele, că vreun El cu alură și aere de om matur nu ne bagă în seamă pentru că suntem, vezi bine, atât de mititele încât nici pe vârfuri n-am ajunge să împărțim același aer prețios cu Dumnealui, consolându-ne apoi la gândul (mai matur decât ce le trece domnilor prin cap la vârsta cu pricina) că lasă, o să vină ea ziua când îi va țipa și lui buza după vreo domnișoară mai coaptă, însă ea îl va alunga fără milă facându-l să-și încleșteze pumnii de ciudă că nu poate concura cu domnul grizonant căruia ea îi zâmbește galeș, ascunzând în privire promisiuni dulci.

Marțipanul cel mai fin? Categoric la Tallinn!

Nu știu cum și de ce, dar am asociat dintotdeauna marțipanul cu Germania și Austria. Ce-i drept e drept: atât la nemți, cât și la austrieci, dai peste marțipan la tot pasul. Străzile sunt pavate cu marțipan de culoarea fumului peste care ți-e și milă să pășești, acoperișurile caselor sunt învelite în marțipan roșcat, pârguit de soare, ramurile copacilor ascund turturele de marțipan, în iarbă fojgăie, printre flori multicolore și frunze de marțipan în cele mai vii nuanțe de verde, vietăți o mie, toate cu totul și cu totul din marțipan, hainele doamnelor sunt croite din cel mai prețios marțipan, scrobit cu grijă pentru a netezi orice cută potențial imprevizibilă de marțipan, copiii te depășesc gălăgioși pe bicicletele lor lucioase de marțipan, până și soarele e o bilă imensă din marțipan incandescent, lăfăindu-se alene pe o pânză azurie de marțipan străbătută arar de câte un norișor de marțipan. Iar vara, când stropii grei de ploaie pică pe asfaltul încins, prin rigole curge marțipan lichid, numai bun de colectat în gâtlejurile însetate ale câinilor purtați de stăpâni în minunate lese de marțipan....

Vis de dor sau dor de-un vis

După nesfârșite clipe înfrigurate străbătute de vagi indicii cărora n-am voit a le da crezare, astăzi l-am simțit. Plăpând, temător, și-a făcut loc pe mutește, dând din coate pentru a prelua supremația. M-a învăluit în blânde adieri și m-a purtat pe mănunchiuri de raze afară din cotlonul în care îmi petrecusem ultima perioadă ghemuindu-mă pentru a-mi conserva căldura și bruma de har. Și în timp ce mă lăsam dusă cu încetișorul departe de ziua de ieri și de azi și de ...mine, un impuls nou a prins a-mi încolți în suflet, a dat rod și mi-a cuprins apoi întreaga făptură. Și dintr-o dată am simțit cum îmi vine să încalec pe un colț de cometă și să dau câteva ture în jurul globului doar-doar mi-oi ostoi setea de depărtări, să joc ping-pong cu soarele propulsându-l în ținuturile nopților veșnice pentru a le juca un renghi memorabil țurțurilor și zăpezilor, să înot câteva lungimi de ocean și apoi să mă las remorcată între două spinări de balene pentru a-mi recăpăta suflul și a o lua de la capăt...

Cri, cri, cri, toamnă gri?! Greșit!

Mă văicăream în sinea mea acum vreo lună și mai bine că n-am găsit, printre miile și zecile de mii de poze de prin călătorii, nici măcar una singură în care să apară Toamna, cu copacii ei pârguiți și valurile-i de frunze ce pier încetișor mistuite de limbile de foc ale asfințitului, înveselind în mod paradoxal peisajul în timp ce-și dau ultima suflare, cu aerul ei limpede și proaspăt și soarele-i blând, un pic istovit după excesul de raze de peste vară. Poate că nu m-am aflat unde trebuia când trebuia, poate că, în graba mea caraghioasă de zi cu zi, nu mi-am mai luat răgazul de a privi în jur, poate că s-a sfiit, din cine știe ce motiv, să imi mai iasă în cale o vreme, cert este că în ultimele două călătorii am prins-o și nu i-am mai dat drumul până ce nu i-am furat o bucățică de suflet pe care l-am închis cu grijă în aparatul foto. Și pentru că știu că multă lume ar izgoni-o de-a pururi, neînțelegându-i cum se cuvine ieșirile capricioase cu ploi mărunte, cer cenușiu și vânt tăios, menite de fapt a-i pune în valoare, prin comparație, strălucirea aparte din zilele ei cele mai bune, o să vă ilustrez mai jos câteva motive pentru care eu una o iubesc atât de tare și mă necăjesc rău când vreunul sau altul dintre ani uită pur si simplu de ea...

Legende învăluite în ceață la cetatea Poenari

Să presupunem că ai tot auzit în ultima vreme de Cetatea Poenari. Să presupunem că, într-o dimineață oarecare, drumul te poartă firesc într-acolo unde cu gândul ai poposit deja demult. Aștepți cu nerăbdare un semn că ai ajuns, dar el întârzie să apară și începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut deja de indicatorul salvator. Chiar în acel moment, întrezărești printre vârfuri de brad, pe-o culme împădurită, zidul singuratic care schițează conturul unei foste cetăți. Îți spui că arată promițător și, îmbătat de aerul proaspăt și rece, te hotărăști să accepți provocarea celor 1480 de trepte de beton. Îți faci curaj aruncând o ultimă privire spre „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” și speri că vei ajunge măcar cu un sfert de ceas înaintea ceții care amenință să ia cu asalt zidul cetății. 

Sui cu elan primele trepte și ai impresia că urcușul va fi o joacă de copil. Te înșeli, desigur, dar îți vei da seama de asta pe măsură ce te afunzi tot mai mult în pădure, urmând scările care șerpuiesc alene printre copaci. Pe drum, întâlnești și alți drumeți, cei mai mulți de pe meleaguri străine. Vă salutați zâmbind și apoi îi lași în urmă, constatând că nu ești chiar așa de neantrenat precum credeai. În liniștea deplină care te înconjoară, auzi un zgomot brusc și tresari. Te întorci și urmărești îndelung cu privirea trupușorul de un roșcat închis care se avântă în sus pe un trunchi de copac. Oftezi înciudat că nu te-ai gândit mai înainte să imortalizezi momentul și pornești mai departe pe treptele ce suie din ce în ce mai abrupt. Ai reușit în fine să îți controlezi respirația și să te obișnuiești cu efortul. Și astfel începi să deslușești tot mai multe detalii în jurul tău. Privirea ți se ascute, distingi nuanțe, forme, mișcări. Simți freamătul, ce-i drept ușor estompat de trecerea ta, al pădurii și îți primenești privirea urmărind alternanța peticelor de lumină cu pete de umbră. Și urci și tot urci... până când îți dai seama că drumul începe să coboare ușor. N-apuci bine să gândești cu părere de rău că ai mai fi putut urca o vreme, că treptele o iau iar în sus, pădurea se rărește și dai cu ochii de „străjerul” cetății. Plătești obolul și, cu o ultimă sforțare, lași în spate o nouă serie de trepte, în timp ce îți dispare orice urmă de teamă că peisajul ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor. Sari câte două ultimele trepte și, pe cerul încă necotropit de ceață, se profilează în sfârșit ruinele cetății!

Odată ajuns aici, te cuprinde un sentiment ciudat. Poate că sunt de vină legendele înnegurate care circulă în legătură cu cetatea. Sau poate ceața apăsătoare care se apropie vertiginos ca pentru a-i spori misterul. Nu ar fi de mirare să fie doar liniștea adâncă care te învăluie treptat, ori pur și simplu nevoia de un mic repaus pentru a-ți recăpăta suflul și a-ți bucura simțurile cu imaginile ce ți se desfășoară în fața ochilor. Cert este că te scufunzi în tăcere, iar când în sfârșit revii la realitate, te surprinzi vorbind în șoaptă, ca pentru a nu întrerupe vântul care îți suflă în ureche povești din trecut...

Una dintre aceste povești privește cea de a doua etapă a ridicării cetății Poenari, prima (care datează din secolul XIII) fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviștenii vinovați de moartea fratelui său Mircea, Vlad Țepeș - căci da, extinderea fortificației în secolul XV i se datorează chiar acestuia – i-ar fi adunat pe toți laolaltă la poalele muntelui pe care se înalță astăzi cetatea și, după ce a tras câțiva în țeapă, le-a poruncit celorlalți să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar șase luni, asta după ce „domnul au trimis slujători și în zioa dă Paște lovindu-i, au prins și pe bărbați și pă mueri și feciorii și featele, împodobiți fiind, i-au adus la cetatea Poenari de au lucrat până li s-au spart hainele” (Radu Popescu). Letopisețul cantacuzinesc relatează o istorie similară: „Când a fost ziua de Paște, aflându-se toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în țeapă de a ocolit tot orașul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, așa împodobiți cum erau, pe toți i-au dus la Poienari, de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânșii.”

Potrivit unei alte legende, în anul 1462, pe când era urmărit de oștile otomane, Vlad Țepeș ar fi căutat refugiu în interiorul cetății Poenari. Turcii au dărâmat zidurile cetății, iar Țepeș și ai săi însoțitori au fugit spre satul Arefu unde, cu ajutorul a șapte frați fierari care le-au pus invers potcoavele cailor, au reușit să învingă vigilența urmăritorilor.

O a treia legendă care mi-a ajuns întâmplător la urechi o are drept protagonistă pe soția domnitorului. Se spune că aceasta, știind că turcii erau aproape și preferând să se omoare decât să cadă în mâinile lor, s-ar fi urcat pe metereze și s-ar fi aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroșit de la sângele ei. Și astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.
 

În străinătate, popularitatea cetății Poenari se datorează în primul rând asocierii cu imaginea dătătoare de fiori pe șira spinării a lui Dracula, dar și legendelor care vorbesc despre cetate ca despre unul dintre cele mai bântuite locuri din lume :-). Probabil aşa a ajuns să prindă contur festivalul medieval Dracula Fest (aflat la cea de a doua ediție anul acesta) al cărui loc de desfășurare este, desigur, chiar cetatea Poenari. Astfel, timp de trei zile aici au loc spectacole de teatru, concerte, târguri cu produse tradiționale, focuri de tabără (șapte la număr în amintirea celor șapte frați fierari) dar și concursuri haioase: aruncarea cu varza-n țeapă, prinderea cocoșului pintenat, spartul lemnelor pentru iarnă, ridicarea cortului, trasul căruței, alergarea-n sac spre coșul cu de-ale gurii.

Fie că vă plac sau nu legendele, fie că vă numărați sau nu printre cei pentru care cetatea Poenari rămâne doar „adevăratul castel al lui Dracula”, fie că vi se pare sau nu flatant că cetatea i-a slujit drept inspirație lui Jules Verne atunci când a scris „Castelul din Carpați”, nu ezitați să vă abateți măcar o dată pe la cetatea Poenari. Dacă depășiți obstacolul - mai mult psihic - al celor aproape 1500 de trepte şi vizitaţi cetatea, s-ar putea ca imaginea ei și peisajul înconjurător să vă „bântuie” încă multă vreme după aceea...în cel mai pozitiv sens cu putință :-D.