Patagonia (3) - Farul care nu era el însuși

A fost odată un far care era faimos pentru că nu era el însuși. Sigur, în ceea ce îl privește și dacă farurile ar putea avea vreodată mustrări de conștiință, în apărarea lui fie spus că farul nostru n-ar fi avut nimic să-și reproșeze, el unul era el și nimic mai mult decât el, atât cât se pricepea să fie.

Doar că lumea îl credea farul de la capătul lumii. Și crezându-l ceea ce nu era, deși el personal se încăpățâna, cu toată ființa lui, să fie el însuși, lumea pleca în căutarea lui mai ceva ca în pelerinaj.

Între noi fie vorba, farului nici nu îi părea prea rău să primească mereu atâția vizitatori, pentru că, așa cum îi șade bine oricărui far arătos și pus pe treabă, și farul nostru mai avea din timp în timp oareșce accese de vanitate. Iar unui far, fie el și unul vanitos, nu-i strică un strop de celebritate când și când, cu atât mai mult cu cât compromisul principal la care se înhămase farul din povestea noastră era unul minor, acela de a continua să nu fie farul care trebuie. Și, în treacăt fie spus, treaba asta îi ieșea de minune! 

Înainte să vă repeziți să trageți vreo concluzie trebuie să vă spun că povestea noastră nu este una cu happy end. Și asta pentru că, fără să vrea dar supus presiunii exterioare, cu fiecare zi farul nostru era tot mai puțin el însuși, fără însă să devină câtuși de puțin farul care trebuie. 

În același timp, nu departe de el, pe o insulă biciuită de vânt și ploi, un alt far, care ar fi fost deopotrivă el însuși și farul care trebuie, avea și el, să zicem, un mic neajuns: nu prea mai era deloc. Dar pentru că se bucura, fără să o fi știut vreodată și, mai ales, fără să o fi meritat vreodată (pentru că era, cu tristețe adâncă vă mărturisesc, un far care nu fusese niciodată bun de nimic) de atâta celebritate cât numai o carte faimoasă a unui scriitor vizionar putea face să se pogoare asupra unui biet far (fie el și unul care, nemaifiind, nu mai putea face obiectul unei atari celebrități, astfel că aceasta, neavând încotro, se revărsa asupra farului care nu era el însuși), un grup de vizitatori nostalgici care graseiau în aceeași limbă precum reputatul scriitor îl reconstruise într-un loc de care cel mai probabil nu se sinchiseau nici farul care nu era el însuși, nici farul care nu prea mai era deloc. 

Deznodământul poveștii noastre ar putea părea - chiar și în zilele noastre - paradoxal: farul care nu era el însuși se bucura, pe nedrept, de celebritate, farul care ar fi fost el însuși nu mai era ca să fi putut să se bucure vreodată de celebritatea astfel revărsată asupra celui dintâi (și oricum nemeritată), iar farul - despre care știau cei mai puțini dintre vizitatori - construit întocmai după chipul și asemănarea celui de-al doilea, fără să fie un far diferit era totuși altul, suficient de altul încât să nu mai fie el însuși, deși - cel puțin la nivel teoretic - ar fi putut trece drept farul care trebuie.

Astfel stând lucrurile vă puteți lesne imagina de ce, de fiecare dată când sunt întrebată câte ceva despre farul de la capătul lumii, mă dau pe după piersic. Pentru că - nu-i așa? - nu-i frumos să amărăști oamenii cu povești întortocheate despre faruri care nu erau ele însele.

Farul care nu era el însuși (Les Eclaireurs)

Farul și cormoranii

Farul care nu prea mai era deloc (farul lui Jules Verne)...

...și ce a mai rămas din el

Farul de la capătul lumii (reconstrucție)

Citește și:

Patagonia (1) - Cu caiacele printre lei de mare

Patagonia (2) - Pasager clandestin la capătul lumii