Făurar al viselor mele

Setea lunilor în care m-am văzut nevoită să stau locului iar singurele călătorii de care am avut parte au fost chinuitoarele incursiuni imaginare în lumea fără de astâmpăr înghesuită cu trudă de minți strălucite între filele necuprinzătoare ale unor cărți din micuța bibliotecă pe care am reușit să o încropesc în Doha se cădea a fi stinsă cât mai curând cu putință, așa încât - odată înlăturate opreliștile care mă țintuiseră pe lângă casă - mi-am promis să spun "Da" fără ezitare oricărei ocazii de a-mi lua, din nou, tălpile la spinare. Mai presus de orice așteptări aș fi putut avea dacă, desigur, aș fi îndrăznit să sper la mai mult decât îndelung planificata vacanță în nord cu care avea să se încheie, luna februarie mi-a dăruit, pe nepusă masă, nu una, nu două, nu trei, ci de-a dreptul patru (!) destinații la care să jinduiesc până ce ar fi sosit, în fine, timpul ca realitatea să ia locul viselor. Și cum nu-s eu omul căruia să-i placă să se amăgească cu speranțe deșarte, mi-am propus să le iau încet, pe rând, lepădând cât colo, ca pe o nesuferită piele de șarpe prea uzată, obișnuita agitație anticipativă, ca și cum aparenta mea lipsă de interes le-ar fi făcut mai puțin susceptibile de a-mi scăpa printre degete, doar-doar aș fi reușit astfel să păcălesc cât mai multe planuri să se și realizeze. Credeți sau nu, a funcționat!