Să te întreci cu neîntrecuții și să câștigi pierzând

Lucruri minunate se petrec încă de la prima astfel de experiență. La a doua deja se cheamă că ești în temă cu modul de desfășurare al acestora așa încât te supui voit, de dragul potențialei fixări pe peliculă a întâlnirii din adâncuri, încercării istovitoare de a înota cât mai rapid cu putință folosindu-te de o singură mână, în timp ce pe cealaltă o încleștezi cu putere în jurul micului aparat de filmat, rugându-te cerului ca nu cumva hazardul sau vreo vietate marină miraculoasă să ți-l smulgă dintre degete când te aștepți mai puțin. Mai ales dacă vei avea și norocul ca același cer să îți scoată în cale suavele făpturi în căutarea cărora ai pornit. Din fericire nimic de felul ăsta nu se întâmplă și pe când efortul fizic purcede, deja, să se facă simțit, iată că primele roade ale goanei încep și ele, sfios întâi, apoi în număr mare, să apară. 

O tumbă, și încă una, că doar nu ne-om fi crezut singurii ieșiți în recunoaștere, și goana reîncepe, încă și mai aprigă, iar sorții-s în favoarea lor, căci noi cu fiece suflare suntem mai istoviți iar ei tot mai vioi.



Ne înverșunăm din nou, în timp ce prin membre, deloc deprinse cu aste confruntări acvatice, ni se insinuează crampe dureroase. Plusează ei, plusăm și noi dar bătălia, n-ai ce-i face, e limpede că e ca și pierdută. Astfel încât aproape că ne dăm bătuți când... poftim, în mod neașteptat, își schimbă direcția și îmi oferă cel mai frumos cadou de ziua mea.



Și gata, am pierdut, dar cui îi pasă? Nu am intrat în joc pentru izbândă. Să te întreci cu neîntrecuții și să câștigi pierzând e un scor chiar onorabil când ești - păi nu-i așa? - la ei acasă...