1.9.10

Carcassonne, cetatea celor 50 de turnuri

Un episod de memorie involuntară, vorba lui Bergson (grăi tocilarul latent din mine :-P), mi-a readus în atenție de curând un orășel francez de care m-am îndrăgostit la prima vedere, și care – contrar opiniei generale despre acest tip de dragoste – încă se află la loc de cinste printre descoperirile mele în materie de călătorii. N-aș fi aflat poate niciodată despre el dacă întâmplarea nu ar fi făcut să ajung, acum vreo trei ani, într-un alt oraș drag mie din sudul Franței despre care vă voi vorbi la momentul potrivit, și anume Toulouse. În fine, ați prins ideea: Carcassonne, adică orășelul de care am pomenit mai sus, este situat în sudul Franței, foarte aproape de Toulouse și granița cu Spania, mai exact în departamentul Aude din regiunea Languedoc-Roussillion.
 
Orașul Carcassonne se compune din partea veche, fortificată – zisă „Cité de Carcassonne” - și partea modernă, situată la poalele cetății, cunoscută drept „Ville Basse”. N-am să vă vorbesc prea mult despre zona nouă a oraşului, pentru simplul motiv că nu am avut foarte mult timp la dispoziţie pentru a o străbate.  Ştiu însă măcar câteva motive pentru care merită văzută: străduţele înguste, dispuse în jurul Place Carnot - unde au loc loc târguri săptămânale şi unde veţi găsi o sumedenie de cafenele, baruri, restaurante şi boutique-uri – Muzeul de Arte Frumoase, care găzduieşte o colecţie valoroasă de picturi din secolele 17 – 20, biserica gotică Saint-Vincent cu turnul ei neterminat, catedrala Saint-Michel, dar şi remarcabilul Canal du Midi, canal navigabil construit în sec. 17 căruia i s-a acordat în 1996 statutul de obiectiv inclus  în patrimoniul mondial UNESCO și ...or mai fi ele și altele pe care nu le știu eu. Fie că alegeţi sau nu să vă plimbaţi și prin oraşul nou, vă sfătuiesc însă să dedicaţi o zi întreagă doar cetăţii medievale.
 
Despre cetate („Cité de Carcassonne”), care face parte la rândul ei din patrimoniul UNESCO, se spune că este cea mai mare fortăreaţă şi unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură medievală din Europa, aşadar veţi avea cu ce să împuiați capul celor din familie şi prietenilor la întoarcere. În prezent, Cité de Carcassonne este o atracţie turistică foarte populară. În mod sigur acest lucru se datorează în primul rând istoriei îndelungate (de vreo 2.500 de ani!) a aşezării, istorie care începe încă din perioada Galiei, când aşezarea se afla într-un punct strategic al rutelor comerciale ale vremii, continuă cu preluarea controlului asupra acesteia de către romani, pentru a fi apoi cucerită de vizigoţi, care la rândul lor o vor pierde 200 de ani mai târziu în favoarea musulmanilor, după care va ajunge într-un final în mâinile lui Charlemagne şi va fi încorporată în Imperiul Carolingian. În Evul Mediu va fi fortificată şi extinsă de una dintre familiile influente ale perioadei, Trencavel, devenind ulterior fortăreaţa sectei eretice catare, aflată sub protecţia acesteia. Şi să nu credeţi că istoria cetăţii se opreşte aici, nici pe departe, dar vă las să mai citiţi şi singuri. Dacă știți deja, chapeau! :-)

Puţină lume ştie însă că în prezent, în interiorul celor circa 3 km de ziduri ale cetăţii, printre cele in jur de 50 de turnuri, îşi au casele vreo 120 de localnici şi că, pe lângă multele bistrouri şi magazine de suveniruri, aici veţi da peste servicii întâlnite în mod obişnuit în orice aşezare micuţă: o poştă, o şcoală, un hotel și altele. Pe lângă aceste clădiri rezidenţiale şi comerciale, Cité de Carcassonne mai cuprinde Bazilica Saint-Nazaire - locul perfect în care să vă detaşaţi o clipă de agitaţia de pe străduţele înguste ale cetăţii, admirând superbele vitralii printre care şi pe cel înfăţişând „pomul vieţii” -, un teatru în aer liber şi, desigur, în centru, aşa-numitul Château Comtal, castelul construit în sec. 12 pentru vicontele Trencavel. Și pentru că, zic unii, orice dragoste trece și prin stomac, neapărat luați loc la unul dintre multele bistrouri (poate chiar la cel numit Auberge de Dame Carcas, e testat de mine) și comandați un cassoulet de la mama lui pe care să îl stropiți din belșug cu vin roșu. Dacă nu ați auzit de cassoulet, ceea ce nu m-ar mira pentru că nici eu nu auzisem până atunci, aflați că este o mâncare de fasole cu copane de rață crocantă, cârnăciori și costiță plus o mie și una de mirodenii care mai de care mai gustoase și înmiresmate, tocmai bună pentru a vă transporta înapoi în perioada cavalerilor!


Dar partea care mie mi s-a părut cea mai interesantă abia acum urmează. Legenda spune că, pe vremuri, orașul aflat pe atunci sub stăpânirea regelui Ballak al sarazinilor a fost asediat de către armata lui Charlemagne. După moartea regelui Ballak, soția acestuia, „Dame Carcas”, a preluat conducerea orașului medieval. Asediul a durat în jur de 5 ani. Către sfârșitul acestei perioade ultimii apărători ai orașului erau pe cale să piară de foame, astfel încât sus pe metereze mai veghea doar Dame Carcas. Pentru a păstra aparențele unei armate superioare numeric în stare să salveze orașul de asediatori, castelana a îmbrăcat păpuși de paie în oșteni și le-a plasat pe metereze. Apoi a îndopat singurul porc rămas drept hrană locuitorilor orașului cu ultimele provizii de grâu și l-a aruncat peste zidurile cetății. Când a atins pământul, porcul a crăpat, din burta acestuia revărsându-se bunătate de grâu. Înspăimântat la ideea că în cetate mai existau încă atâtea provizii încât până și porcii erau hrăniți cu grâu, Charlemagne a ridicat asediul, ordonând armatei sale să se retragă. În semn de victorie, Dame Carcas a poruncit să sune toate clopotele din cetate pentru a răspândi vestea cea bună. Se pare că atunci unul dintre vasalii lui Charlemagne i-ar fi spus acestuia: „Sire, Carcas sonne!” (rom. Sire, Carcas sună!). Și uite-așa „Carcassonne” a rămas numele orașului. De altfel, lângă una dintre intrările în cetate – Porte Narbonnaise -  veți descoperi o sculptură neogotică reprezentând-o chiar pe Dame Carcas. Că o fi sau nu pusă acolo pentru turiștii iubitori de legende ca mine, nu avem de unde ști exact, dar hei, mai conteaza?!




Închei prin a vă spune că din păcate (sau nu), taman când am plecat din Toulouse spre Carcassonne a început o frumusețe de ploaie care nu s-a lăsat alungată toată ziua. Drept pentru care veți înțelege, sper, de ce nu vă pot prezenta nici măcar o pozișoară în care să apară și soarele. Deșiii...dacă stau să mă gândesc bine, cetatea este atât de faină încât chiar nu are nevoie de soare pentru a o înfrumuseța artificial (na c-am întors-o din condei :-D). Ia priviți!

biserica Saint-Nazaire văzută de pe cetate
pomul vieții


29.8.10

Places to see, things to do (III)

După cum probabil v-am obișnuit până acum, continui să visez cu ochii deschiși la tot soiul de destinații care mai de care mai deosebite. Astăzi vă voi mărturisi că îmi doresc de mult timp să ajung la Stockholm, printre altele și pentru a mă convinge la fața locului dacă merită cu adevărat titulatura mult trâmbițată de "Veneția Nordului". Nu de alta, dar pentru mine Veneția este (încă) unică. Pe de altă parte mai că mi-aș dori ca Stockholm-ul să îmi placă mult fără să simt nevoia să îl asemuiesc cu Veneția sau orice alt loc, pentru ca deh, cârcotașă cum sunt, nu mi se pare tocmai flatant pentru un oraș ca renumele acestuia să se datoreze comparației cu un altul. Dar să nu divagăm.

Una dintre primele probleme care s-ar pune în cazul fericit în care m-aș vedea cu biletele de avion în buzunar ar fi, fără îndoială, cazarea. Ideal una suficient de ieftină, dar cu tot dichisul, așa cum îi șade bine unei cazări tourist-friendly :-P. În ceea ce mă privește, n-ar fi rău să aibă și ceva-ul acela care să mă facă să vreau să stau acolo și nicăieri altundeva. Guess what, cazarea de care vă vorbeam nu numai că există, dar este și fix cum mi-aș fi imaginat-o dacă aș fi știut exact ce caut!

Situat la o aruncătură de băț de terminalele aeroportului Arlanda din Stockholm, "hotelul" (sau mai bine zis hostelul) cu pricina se află nici mai mult nici mai puțin decât ...într-un Boeing 747. Un avion care a aparținut flotelor Singapore Airlines și Pan Am și în care acum se găsesc "camere" pentru toate buzunarele, la prețuri începând cu 40 euro pe noapte la "economy" (camere cu două sau mai multe paturi). Dat fiind caracterul excepțional al hotelului, sigur că sunt disponibile și camere mai scumpe, unele chiar foarte scumpe, care să satisfacă și cele mai pretențioase gusturi. Cea mai costisitoare cameră din avion este așa-numita "cockpit suite", unde nu numai că puteți studia de foarte aproape cum arată carlinga unui astfel de avion, dar veți avea și o priveliște de zile mari asupra activității de pe aeroport. În total, Jumbo Hostel dispune de 27 camere, majoritatea cu câte 3 locuri, dotate cu wi fi și TV. Majoritatea băilor se folosesc în comun, camerele mai scumpe beneficiază însă și de duș și WC propriu.

(sursa pozei: www.letsbookhotel.com)

Dacă vă gândiți deja cum să vă grăbiți înspre acolo, vă sfătuiesc să vă rezervați din timp locurile, hostelul este extrem de căutat. Rezervările le puteți face direct pe booking.com, dar și pe alte site-uri de profil. Informații suplimentare găsiți aici.

Nu știu despre voi, dar eu mă apuc să pun bani la ciorap de pe acum...




22.8.10

India...mereu în inima mea

Luiza (aka Vulpitza) mi-a adus în dar acum vreo două-trei zile cartea Mihaelei Gligor "India. Însemnări, eseuri, jurnal". Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât nu auzisem până acum nici de carte și nici de autoarea ei, drept pentru care în mod sigur "întâlnirea" noastră ar fi fost (cel puțin) amânată pe termen nedefinit dacă nu ar fi fost mijlocită astfel de Luiza. Îi mulțumesc foarte mult (inclusiv pentru dedicația pe care am observat-o mai târziu, acasă), abia aștept să citesc cartea și promit să scriu câteva rânduri despre ea îndată ce o voi fi terminat.



Și dacă tot suntem la subiectul ăsta, profit de ocazie și vă întreb: Voi ce alte cărți despre India ați mai citit și îmi recomandați?


14.8.10

Foamea

Pe lângă titlu, simplu dar frapant, m-a atras la cartea asta și faptul că a fost tradusă de un fost profesor de-al meu de daneză din facultate. Este vorba despre Valeriu Munteanu, un om cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc, o veritabilă enciclopedie umană care din păcate a plecat dintre noi luând cu el pentru totdeauna un ditamai bagajul de cunostințe și tot harul și talentul aferent, imposibil a fi transmis în întregime chiar și celui mai fidel ascultător sau învățăcel. Ni s-au intersectat drumurile pentru o perioadă de timp destul de scurtă, suficientă însă pentru a-l îndrăgi și a realiza că mă aflu în fața unui om deosebit de la care aș face bine să învăț cât mai multe în cât mai scurt timp.

Am plecat deci la drum alături de "vagabondul" lui Hamsun gata sensibilizată. Dar chiar și de nu as fi fost, tot ar fi fost cu neputință să nu îmi dau seama că această carte este una dintre cărțile acelea rare pe care nu le uiți multă vreme sau poate chiar niciodată și care te schimbă definitiv.

Dacă ați citit cartea, bag mâna în foc că una dintre primele senzații cu care v-ați confruntat și care v-a urmărit apoi pe tot parcursul ei a fost...foamea. O foame puternică, mistuitoare, irațională și, nu în ultimul rând, empatică. Empatică pentru că nu ai cum să nu îl îndrăgești pe "vagabond", nu ai cum să nu te simți cu sufletul lângă el, nu ai cum să nu te simți...aproape responsabil pentru el. Și ah, cât l-am mai iubit pentru alegerile sale fericite...și vai, cât l-am mai bombănit pentru încăpățânare, demnitate dusă la extrem (deși perfect justificată din punctul meu de vedere) și șovăială.

N-am să mă apuc să interpretez cartea, cu riscul de a mă repeta vă spun și de data asta că nu vreau să vă stric bucuria cititului și a descoperirii. Oricum, cartea nu este ermetică, vă veți da seama cu siguranță că "foamea" are cel puțin dublă, dacă nu chiar triplă valență. Pe lângă senzația fizică, capabilă a dezumaniza și cea mai profundă și neînclinată către îmbuibare ființă, ducând-o către pragul cel mai de jos al mizeriei, umilinței și nebuniei, avem foamea de inspirație (foamea spirituală) - căci da, nu degeaba am pus "vagabond" între ghilimele, personajul nostru este scriitor, și încă unul talentat  - și nu în ultimul rând foamea de dragoste.

Sigur că romanul se pretează la mai multe interpretări. Am să vă ofer mai jos ceea ce eu consider a fi "cheia" cărții, și anume o parte din discursul pe care "vagabondul" i-l ține femeii de care este (sau mai bine zis se crede) îndrăgostit. Și îndrăznesc să afirm că nu degeaba i se dezvăluie tocmai ei, femeii, care și la Hamsun se dovedește a fi net inferioară, dar și prima ființă față de care simte nevoia să se explice cu adevărat:

" ...În fond, arătam eu, poți să ai un suflet delicat, fără să fii neapărat nebun; există chiar firi care se hrănesc cu bagatele și pot să se prăpădească numai din cauza unui singur cuvânt mai greu. Și i-am dat să înțeleagă că eu aveam tocmai o astfel de fire. Adevărul este că din cauza sărăciei unele aptitudini ale mele au ajuns atât de ascuțite încât sunt în stare să-mi pricinuiască de-a dreptul neplăceri, te asigur, de-a dreptul neplăceri, din păcate! Dar lucrul ăsta își are avantajele sale; în anumite situații, îmi este chiar de folos. Omul inteligent, dar sărac, este un observator cu mult mai perspicace decât cel inteligent dar bogat. Cel sărac este atent la fiecare pas pe care îl face, ascultă bănuitor orice cuvânt rostit de oamenii care-i ies în cale; fiecare pas pe care îl face impune gândurilor și sentimentelor sale o datorie, o sarcină. Are auzul fin și este impresionabil, e un om cu experiență, sufletul său este brăzdat de răni provenite din arsuri..."

Ei bine, da, mie paragraful ăsta mi-a dat un indiciu clar: foamea fizică este pusă de "vagabond" în slujba foamei spirituale, iar căutarea febrilă a inspirației duce până la autoflagelare. Nu de puține ori refuză ajutorul ivit când nici nu se mai aștepta (ajutor pe care de altfel îl oferă mai departe, cu mărinimie, celor și mai năpăstuiți decât el) având în fața ochilor perspectiva altui și altui articol care îl va scoate din impasul fizic dar mai ales spiritual.

Și încă ceva, mai ales pentru cei care au citit această carte: Nu vi s-a întâmplat ca anumite momente sau acțiuni pline de duioșie, generozitate și inocentă sfială ale "vagabondului" să vi-l aducă în fața ochilor minții pe vagabondul ("the tramp") lui Charlie Chaplin? :-)



4.8.10

Herrenchiemsee, un castel pentru un idol

Bavaria este pentru mine una dintre puţinele regiuni din lumea asta mare în care nu mă pot opri să revin iar şi iar. Ne leagă multe amintiri şi afinităţi, dar mai presus de toate ne leagă dragostea pentru Ludovic al II-lea - „regele nebun” - al Bavariei şi preafrumoasele lui castele care şi-ar găsi lejer locul în oricare dintre basmele copilăriei. Şi cum în orice basm care se respectă există către trei încercări, trei împărăţii, trei lădiţe din trei materiale diferite sau trei dorinţe, iată că dintre multele proiecte de castele ale lui Ludovic s-au concretizat nici mai mult nici mai puţin decât…trei: Neuschwanstein, Linderhof si Herrenchiemsee. Preferatul meu este fără îndoială castelul Neuschwanstein care beneficiază, pe lângă o înfăţişare fantastică şi o poveste pe măsură, şi de o aşezare de milioane într-un decor natural care nu duce lipsă de nimic. Despre Linderhof, singurul castel terminat şi reşedinţa preferată a regelui, aţi mai citit poate, aşa că nu voi insista acum. Dar ultimul şi cel mai ambiţios proiect al lui Ludovic al II-lea îl constituie palatul Herrenchiemsee, încununarea proiectelor sale din punct de vedere al mărimii şi costurilor.

Dacă mă întrebaţi pe mine, ca şi Linderhof, Herrenchiemsee este ideal de vizitat într-o zi cu soare. Într-o astfel de zi cu soare ne-am îmbarcat aşadar pe un vaporaş şi am purces, însoţiţi regeşte de un alai de raţe sălbatice şi alte zburătoare, către Herreninsel (denumită iniţial Herrenwörth), cea mai mare insulă a lacului Chiemsee. Insulă achiziţionată special de regele bavarez în vederea construcţiei „Noului Versailles”, un omagiu adus lui Ludovic al XIV-lea pe care îl idolatriza. Herrenchiemsee a fost însă gândit să îşi depăşească predecesorul în mărime şi opulenţă. Şi se prea poate să fi reuşit, cel puţin în anumite privinţe.

Nu este nevoie să fii specialist, asemănarea exterioară cu Versailles-ul te izbeşte încă de la prima privire aruncată înspre castelul Herrenchiemsee. Deşi nu am ajuns încă să văd reşedinţa regilor Franţei, am aflat cu această ocazie că porţiuni întregi din castel şi grădini sunt replici exacte ale celor de la Versailles, celelalte fiind proiectate şi realizate în acelaşi stil. Printre copiile perfecte se numără Casa Scărilor, imitaţie a aşa-numitului Escalier des Ambassadeurs (scară prăbuşită în anul 1752, motiv pentru care mulţi turişti vin să o admire la bavarezi), Sala Oglinzilor, care depăşeşte în lungime Galeria Oglinzilor (Galerie des Glaces) de la Versailles şi unde, în orice direcţie ai privi, candelabrele se oglindesc la nesfârşit şi Fântâna Latona cu broaştele ţestoase şi batracienii ei împroşcători de apă, orientată către apa lacului după modelul celei de la Versailles.

Şi aici interiorul castelului vă va lăsa cu gura căscată. Aur, bronz, marmură de Carrara, cristal, mătase, carapace de ţestoasă (da, aţi citit bine! :-D) şi renumitul porţelan de Meissen sunt doar câteva dintre materialele folosite pentru a recrea stilul şi atmosfera din Versailles. Veţi observa pretutindeni tablouri şi busturi înfăţişându-l pe Regele-Soare, veţi recunoaşte, pe draperii şi pardoseli, simbolul casei de Bourbon - „fleur de lis”, veţi descoperi (pe lângă lebede) alte două animale favorite ale regelui bavarez – caii şi păunii - şi vă veţi simţi tentaţi să urmăriţi în fiecare cameră reflexia infinită în oglinzi a candelabrelor în care ardeau odinioară câteva zeci de mii de lumânări. Apropo de candelabre, se pare că acela din camera de lucru a regelui a costat cât toata insula (!). Şi dacă vă mai aduceţi aminte de povestirile Fraţilor Grimm, nu mică vă va fi mirarea când veţi da peste „Tischlein deck’ dich” (“Pune-te, masă”), o masă care era coborâtă cu ajutorul unui sistem de scripeţi până la etajul inferior, unde servitorii (pe care regele, sfios din fire, nu ţinea morţiş să-i întâlnească) aşterneau pe aceasta cele trebuincioase ospăţului şi o trimiteau înapoi în camera regelui.

Din motive financiare, castelul Herrenchiemsee, care a costat cât Linderhof şi Neuschwanstein la un loc, nu a putut fi terminat. Mai mult decât atât, Ludovic al II-lea al Bavariei nu a locuit aici decât 9 zile, în toamna anului 1885. În ciuda faptul că regele nu a dorit acest lucru, castelul şi grădinile au fost deschise publicului la doi ani după moartea sa. Merită să vizitaţi atât castelul, situat în punctul cel mai înalt al insulei, cât şi parcul, care se întinde practic pe întreaga insulă. Şi chiar dacă le-aţi mai văzut o dată, merită să reveniţi pentru a vă bucura de linişte şi peisaj.

Şi ca să închei într-o notă romantică precum misterul ce învăluie viaţa regelui bavarez, am să vă mai spun că nopţile albe pe care obişnuia să le facă i-au adus regelui printre altele titulatura de „Mondkönig” (Regele-Lună). Mie una mi se pare că i se potriveşte. Căci unde altundeva decât sub lumina magică a lunii, la ceas de noapte, se scriu cele mai frumoase poveşti?














Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Subscribe