10.10.12

La maasai (II)

Citește aici La maasai (I).

Vocea maasaiului-ghid răzbate până la mine și înțeleg că acei șaizeci de dolari de la începutul vizitei ne-au câștigat dreptul de a face oricâte fotografii dorim. În ciuda acestei permisiuni, mă urmărește senzația că am pătruns într-un loc în care n-am ce căuta și în care sunt tolerată în virtutea obolului plătit fără să crâcnesc. Dacă majoritatea maasailor se arată prietenoși și ne întâmpină cu zâmbete largi, nu pot să nu observ că unii dintre ei ne aruncă priviri piezișe iar câteva femei își trag păturile pe cap îndată ce schițez cel mai mic gest de a încerca să le fotografiez. Cei mai neîndurători sunt bătrânii. Ne scrutează încruntați, făcându-ne să resimțim și mai acut vina de a ne fi născut sub auspicii mai favorabile.






Judecând după mișcările care se produc în jurul nostru, presupun că ni se pregătește o nouă repriză de dans. Într-adevăr, după câteva secunde de agitație, bărbații și femeile se așază în două semicercuri și între cele două tabere are loc un schimb lung de replici cântate sau strigate, timp în care bărbații ies pe rând în față pentru a se întrece în sărituri iar femeile își leagănă înainte și înapoi gâturile împodobite cu gulere albe, dintre cele pe care și le confecționează singure, făcând să zornăie șirurile de cercei care le atârnă de urechi, ceea ce accentuează contrastul dintre prezența în exces a acestora și capetele pleșuve. Sar ca arsă când una dintre femei, aflată în spatele meu, mă prinde de mână și încearcă să mă convingă să dansez alături de ele și scutur din cap zâmbind stânjenită. Cât mai durează cântecul profit de ocazie ca să îi studiez mai bine. Au capetele rase și câte două-trei straturi de îmbrăcăminte rudimentară kanga peste care poartă obișnuitele pături în carouri, cel mai adesea în nuanțe de roșu și albastru. Șiraguri de mărgele și brățări le împodobesc gâturile și încheieturile iar în picioare au sandale confecționate din cauciucuri vechi. Femeile își poartă copiii în cârcă iar bărbații au în mâini bețe lungi și subțiri pe care, ni se explică, le folosesc deopotrivă la "dancing and beating". Singurii care poartă părul lung sunt războinicii, scumpi la vedere, despre care ni s-a spus că sunt duși cu caprele la păscut. Timp de câteva luni de la circumcizie, băieții care se pregătesc să devină războinici poartă straie negre și își pictează fețele în alb. Ne amintim că am văzut câțiva pe marginea drumului la sosire.

 
 

 


În timp ce îl urmăm pe maasaiul-ghid care ne conduce sprinten înspre una dintre locuințele pitice, trecem pe lângă hățișul cu fructe bizare care ne atrăsese atenția ceva mai devreme. Surâd fără voie când realizez că acestea nu sunt altceva decât podoabe tradiționale - coliere, cercei, brățări și gulere - dintre cele purtate în exces de către femei. Observ curând că nu sunt singurele suveniruri oferite spre vânzare vizitatorilor. Pe tejgheaua încropită din crengi uscate de acacia se odihnesc, încă resimțindu-se după efortul transformator la care au fost supuse de către degetele pricepute ale femeilor-maasai, cosulețe și cutii decorative din rafie vopsită ori minuscule mărgele colorate, figurine cioplite cu vădită stângăcie înfățișând animale diverse, statuete de lemn cu buze groase și piele de abanos surprinse în ipostaze specifice, toiege-sceptru multicolore și chiar un soi de săbii grosolane cu tăișul ascuns în spatele unor teci roșietice.






Înainte de a ne pofti în colibă maasaiul-ghid își vâră capul pe deschizătura ce servește drept ușă și strigă întunericului câteva cuvinte de neînțeles. Dinăuntru își fac apariția o tânără mamă cu un copilaș de vreo doi ani care ne zâmbesc sfios și se îndepărtează în grabă. Înțelegând că au fost dați afară din propria casă pentru ca noi să-i pășim pragul schițăm la unison un gest de dezaprobare, însă maasaiul rămâne ferm pe poziție și, neavând scăpare, intrăm. Deși oțelită de arșița săptămânii trecute, valul de căldură din interior mă izbește cu putere în plină față și mă feresc în ultima clipă să calc drept în vatra de la intrare în care mocnesc cu obidă câteva buturugi carbonizate. Anticipăm continuarea și, într-adevăr, după câteva minute în care ochii ni se obișnuiesc cu bezna și cu interiorul sărăcăcios suntem invitați să luăm loc pe una dintre pieile mizere pentru a sorbi un ceai mult prea dulce dintr-o cană de tablă cu aspect respingător. Refuzăm politicos și ne precipităm înspre ieșire, neuitând să mulțumim pentru ospitalitate maasaiului care ne privește cu gura căscată. Ușurați că vedem din nou lumina zilei și că putem lepăda senzația de claustrofobie ce pusese stăpânire pe noi în semiobscuritatea colibei cu tavan mult prea jos, ascultăm cu interes simulat cele câteva detalii tehnice despre alcătuirea locuințelor. Și în timp ce ni se povestește despre modul în care inkajijik - casele maasailor - sunt ridicate de către femei cu ajutorul crengilor fixate cu un amestec de noroi, bălegar de vacă, bețe, iarbă, urină și cenușă, ne învinovățim că am citit prea multe și că offf, maasaiul ăsta nu ne spune nimic nou!







Vizităm școala unde un țânc de-o șchioapă scrijelește ceva pe tabla veche iar un altul îmi face semn să mă așez lângă el, apoi se lipește de mine privindu-mă surâzător în timp ce-și trage zgomotos nasul care amenință să-și reverse întreg conținutul asupra buzei lui superioare, după care ne luăm la revedere de la învățătoare și ghid și refacem drumul în direcția opusă.





Și în timp ce mă îndepărtez de sat înaintând în direcția mașinii unde Rashid ne așteaptă răbdător, jucând cu ceilalți ghizi un joc oarecare la umbra unui copac solitar, iau cu mine imaginea copilei cu ochi verzi și zâmbet de revistă limpezind rufe într-un lighean soios, sortită a nu afla niciodată că lumea asta este mult mai mult decât realitatea tristă și searbădă care o ține prizonieră între crengile țepoase ale unui gard de acacia...




22 comentarii:

  1. Eu am citit ''La masaj'':)
    Foarte interesant.

    RăspundețiȘtergere
  2. Interesanta abordare. De fapt o abordare cat se poate de realista a lumii in care traiesc acestia. Bravo Ioana

    RăspundețiȘtergere
  3. @Robert Nicolaescu: E drept ca am avut parte si de niste masaje memorabile prin India, insa nu era locul lor aici. Ma bucur ca ti-a placut totusi :-))

    RăspundețiȘtergere
  4. @Retetele: Multumesc. Ai observat bine, asta a si fost intentia mea, desi stiu ca nu ma inscriu in trendul cuconitelor exaltate care si-au gasit sau spera sa-si gaseasca printul viselor printre maasai. Realitatea e trista si mizera, iar faptul ca unul sau altul dintre ei poarta o carpa colorata care da bine in poze cu care sa te lauzi pe Facebook nu schimba cu nimic lucrul asta :-(.

    RăspundețiȘtergere
  5. Trista imaginea de final, si nu numai. :( Si... brrrr, cum arata coliba aia!
    Ma gandesc insa ca, in saracia si-n mizeria lor, isi gasesc motive simple de bucurie :).
    Cel mai mult imi place poza cu copilul iesit la tabla :x.

    RăspundețiȘtergere
  6. @Andreea: Nu stiu ce sa zic, asta cu motivele simple de bucurie e un fel de scuza pe care am scornit-o noi astia din lumea asa-zis civilizata pentru a le glorifica existenta mizera pentru care, cumva, ne simtim si noi vinovati :-( E laudabil sa iti gasesti motive simple de bucurie atunci cand ai alternativa, nu cand n-ai incotro. Oamenii astia sunt practic semisalbatici, nu cred ca duc o existenta foarte constienta de ea insasi. Sigur ca mai sunt si capete luminate printre ei, oameni care au norocul de a ajunge la scoala unde li se deschide mintea (vezi maasaiul a carui carte am citit-o de curand), insa majoritatea sunt vai de ei...

    RăspundețiȘtergere
  7. Fantastic! Articolul tău îmi aduce aminte de cărțile Corinnei Hofmann („Îndrăgostită de un masai”, „Adio, Africa!” și „Revedere în Barsaloi”). Într-adevăr, ei duc un stil de viață pe care nici nu-ți vine să-l crezi dacă îl auzi de la cineva...

    RăspundețiȘtergere
  8. Sper ca Andreea are dreptate iar in mizeria si saracia lor sa-si gaseasca motive simple de bucurie. Macar copiii.

    RăspundețiȘtergere
  9. @Ana: Sper ca iti aduce aminte doar pentru ca si eu si ea am povestit despre maasai :-))) Altminteri eu nu ma dau in vant dupa cartile ei si nici experienta nu mi se pare una de invidiat. Singurul motiv pentru care i-am citit cartile au fost cele cateva informatii pe care le-am desprins de acolo, nici acelea foarte bine documentate...

    RăspundețiȘtergere
  10. @Monica: Copiii sunt copii, ca peste tot. Mie una mi s-au parut destul de chinuiti, i-as fi luat pe toti acasa daca as fi putut :-(

    RăspundețiȘtergere
  11. Ioana interesant articolul, m-a dus putin cu gandul la cartile lui Corinna! :) Dar tin minte din cartile ei ca in acest trib oamenii sunt orgoliosi, incapatanati! chiar rai! Asa sunt ei, poate si de aceea nu le place sa li se faca poze!

    Am citit si comentariile, eu cred ca oamenii nu sunt pe pamant asa intamplator si ca fiecare se adapteaza la conditiile pe care le are! Dupa lungi vizite prin tarile arabe, in care si eu mai compatimeam pe unii si pe alii, sotul meu mereu imi atragea atentia ca nu am de ce sa-i compatimesc, asta e viata lor, atata stiu si atata pot, dar asta nu ii fac cu nimic mai prejos decat mine! mai amarati, mai nefericiti! Ei nu ar putea trai in lumea mea! si nici eu in a lor! Ei duc o viata prea simpla, iar noi ne complicam viata cum putem mai mult! daca ar veni ei la noi, ne-ar compatimi la fel de tare!Cred ca ne-ar vedea doar niste disperati dupa bani, dupa iubire, dupa job-uri, putere, fashion, gadget-uri, stresati si obositi! mare parte din populatia tarilor civilizate, e asa :((

    RăspundețiȘtergere
  12. @Alicee: Nu se pune problema de "mai prejos" sau "mai presus" si sper ca ai observat ca am scris lumea "asa-zis civilizata". Si nu stiu de ce am impresia ca s-ar "complica" si ei dupa modelul nostru, insa n-au incotro :-) Ia sa fi vazut cum numara maasaiul ala banii si ce-i mai sticleau ochii in timp ce o facea... Iar 30 dolari de persoana "taxa de intrare" e chiar foarte mult daca ti se cer (desi cadou poate ca as face chiar mai mult de atat).

    Sigur ca fiecare se adapteaza la conditiile date, insa asta nu inseamna ca mi se pare corect sa fie asa. Avem cu totii o singura viata, una singura...

    Cat despre poze, eu macar am avut bunul simt sa le fac de la distanta si sa ma limitez la un numar rezonabil. La ce poze vad pe Facebook zilele astea, ma mir cum unora nu le e jena sa se duca pur si simplu sa le bage obiectivul in ochi... cu superioritatea bipedului care se duce sa faca poze la zoo :-(

    RăspundețiȘtergere
  13. Pozele acelea super apropiate si detailate se pot face cu usurinta de la distanta cu un zoom mare si un aparat bun! Al meu merge x30 dar pana la x15 face poze cu calitate buna! apoi

    RăspundețiȘtergere
  14. Alicee, era un fel de-a spune, in sensul ca mie una mi-a fost jena sa insist, am facut cateva poze si alea "furate", iar daca am vrut sa ma pozez cu vreunul dintre ei i-am cerut voie inainte, in ciuda permisiunii care mi se acordase de la bun inceput in virtutea banilor platiti.

    Evident ca se pot face poze cu zoom, atata lucru cred ca stie oricine, insa fii sigura ca nu le-a facut nimeni peste gardul satului de maasai :-) Nu stiu ce dimensiuni iti imaginezi tu ca are un astfel de sat, eu l-am vazut si e mititel tare... Si oricum se strang toti in jurul tau indata ce ai pasit in sat, sa nu iti imaginezi cumva ca treci neobservat sau ca ii spionezi de la distanta :-)

    E vorba pur si simplu de atitudine...

    RăspundețiȘtergere
  15. foarte interesant articolul, chiar asteptam continuarea...
    Felicitari, foarte realist ai descris totul, cel putin asa cred, pentru ca personal nu am fost niciodata.
    O seara buna draga Ioana

    RăspundețiȘtergere
  16. Oamenii astia traiesc in alta lume... Nici nu stiu daca e mai buna sau mai rea.

    RăspundețiȘtergere
  17. @Apollo: Cu siguranta e cu totul alta lume, iar diferenta te izbeste fix in moalele capului...

    RăspundețiȘtergere
  18. Ioana, e sigur adevarat ca oamenii se adapteaza oricaror conditii si-si fac viata in limitele primite caci asta-i legea supravietuirii. Tind insa sa fiu de acord cu tine ca nu vad nici bucuria nici avantajele unei astfel de vieti. Nici macar nu mai au iluzia pe care ti-o da izolarea.

    RăspundețiȘtergere
  19. Privindu-i pe aceşti oameni, în ce condiţii trăiesc...trebuie să-i mulţumim Celui de Sus,că ne-am născut într-o lume civilizată şi mai bună.

    În altă ordine de idei, Ioana..eşti o norocoasă să poţi lua contact cu atât de multe culturi, civilizaţii, oameni diferiţi şi să vezi locuri atât de îndepărtate..în timp şi spaţiu :)

    RăspundețiȘtergere
  20. @Akafix: Exact, traiul simplu este laudabil daca are la baza o alegere constienta, or in cazul lor nu poate fi vorba de asa ceva.

    RăspundețiȘtergere
  21. @Luminita si Cristi H: Asa e, sunt si suntem niste norocoase! ;)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Subscribe