Legende învăluite în ceață la cetatea Poenari

Să presupunem că ai tot auzit în ultima vreme de Cetatea Poenari. Să presupunem că, într-o dimineață oarecare, drumul te poartă firesc într-acolo unde cu gândul ai poposit deja demult. Aștepți cu nerăbdare un semn că ai ajuns, dar el întârzie să apară și începi să te întrebi dacă nu cumva ai trecut deja de indicatorul salvator. Chiar în acel moment, întrezărești printre vârfuri de brad, pe-o culme împădurită, zidul singuratic care schițează conturul unei foste cetăți. Îți spui că arată promițător și, îmbătat de aerul proaspăt și rece, te hotărăști să accepți provocarea celor 1480 de trepte de beton. Îți faci curaj aruncând o ultimă privire spre „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” și speri că vei ajunge măcar cu un sfert de ceas înaintea ceții care amenință să ia cu asalt zidul cetății. 

Sui cu elan primele trepte și ai impresia că urcușul va fi o joacă de copil. Te înșeli, desigur, dar îți vei da seama de asta pe măsură ce te afunzi tot mai mult în pădure, urmând scările care șerpuiesc alene printre copaci. Pe drum, întâlnești și alți drumeți, cei mai mulți de pe meleaguri străine. Vă salutați zâmbind și apoi îi lași în urmă, constatând că nu ești chiar așa de neantrenat precum credeai. În liniștea deplină care te înconjoară, auzi un zgomot brusc și tresari. Te întorci și urmărești îndelung cu privirea trupușorul de un roșcat închis care se avântă în sus pe un trunchi de copac. Oftezi înciudat că nu te-ai gândit mai înainte să imortalizezi momentul și pornești mai departe pe treptele ce suie din ce în ce mai abrupt. Ai reușit în fine să îți controlezi respirația și să te obișnuiești cu efortul. Și astfel începi să deslușești tot mai multe detalii în jurul tău. Privirea ți se ascute, distingi nuanțe, forme, mișcări. Simți freamătul, ce-i drept ușor estompat de trecerea ta, al pădurii și îți primenești privirea urmărind alternanța peticelor de lumină cu pete de umbră. Și urci și tot urci... până când îți dai seama că drumul începe să coboare ușor. N-apuci bine să gândești cu părere de rău că ai mai fi putut urca o vreme, că treptele o iau iar în sus, pădurea se rărește și dai cu ochii de „străjerul” cetății. Plătești obolul și, cu o ultimă sforțare, lași în spate o nouă serie de trepte, în timp ce îți dispare orice urmă de teamă că peisajul ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor. Sari câte două ultimele trepte și, pe cerul încă necotropit de ceață, se profilează în sfârșit ruinele cetății!

Odată ajuns aici, te cuprinde un sentiment ciudat. Poate că sunt de vină legendele înnegurate care circulă în legătură cu cetatea. Sau poate ceața apăsătoare care se apropie vertiginos ca pentru a-i spori misterul. Nu ar fi de mirare să fie doar liniștea adâncă care te învăluie treptat, ori pur și simplu nevoia de un mic repaus pentru a-ți recăpăta suflul și a-ți bucura simțurile cu imaginile ce ți se desfășoară în fața ochilor. Cert este că te scufunzi în tăcere, iar când în sfârșit revii la realitate, te surprinzi vorbind în șoaptă, ca pentru a nu întrerupe vântul care îți suflă în ureche povești din trecut...

Una dintre aceste povești privește cea de a doua etapă a ridicării cetății Poenari, prima (care datează din secolul XIII) fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviștenii vinovați de moartea fratelui său Mircea, Vlad Țepeș - căci da, extinderea fortificației în secolul XV i se datorează chiar acestuia – i-ar fi adunat pe toți laolaltă la poalele muntelui pe care se înalță astăzi cetatea și, după ce a tras câțiva în țeapă, le-a poruncit celorlalți să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar șase luni, asta după ce „domnul au trimis slujători și în zioa dă Paște lovindu-i, au prins și pe bărbați și pă mueri și feciorii și featele, împodobiți fiind, i-au adus la cetatea Poenari de au lucrat până li s-au spart hainele” (Radu Popescu). Letopisețul cantacuzinesc relatează o istorie similară: „Când a fost ziua de Paște, aflându-se toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în țeapă de a ocolit tot orașul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, așa împodobiți cum erau, pe toți i-au dus la Poienari, de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânșii.”

Potrivit unei alte legende, în anul 1462, pe când era urmărit de oștile otomane, Vlad Țepeș ar fi căutat refugiu în interiorul cetății Poenari. Turcii au dărâmat zidurile cetății, iar Țepeș și ai săi însoțitori au fugit spre satul Arefu unde, cu ajutorul a șapte frați fierari care le-au pus invers potcoavele cailor, au reușit să învingă vigilența urmăritorilor.

O a treia legendă care mi-a ajuns întâmplător la urechi o are drept protagonistă pe soția domnitorului. Se spune că aceasta, știind că turcii erau aproape și preferând să se omoare decât să cadă în mâinile lor, s-ar fi urcat pe metereze și s-ar fi aruncat în prăpastie. Trupul i s-a izbit de stâncile scăldate de apa râului de la poalele muntelui, iar locul unde a căzut s-a înroșit de la sângele ei. Și astfel râul cu pricina a căpătat numele de Râul Doamnei.
 

În străinătate, popularitatea cetății Poenari se datorează în primul rând asocierii cu imaginea dătătoare de fiori pe șira spinării a lui Dracula, dar și legendelor care vorbesc despre cetate ca despre unul dintre cele mai bântuite locuri din lume :-). Probabil aşa a ajuns să prindă contur festivalul medieval Dracula Fest (aflat la cea de a doua ediție anul acesta) al cărui loc de desfășurare este, desigur, chiar cetatea Poenari. Astfel, timp de trei zile aici au loc spectacole de teatru, concerte, târguri cu produse tradiționale, focuri de tabără (șapte la număr în amintirea celor șapte frați fierari) dar și concursuri haioase: aruncarea cu varza-n țeapă, prinderea cocoșului pintenat, spartul lemnelor pentru iarnă, ridicarea cortului, trasul căruței, alergarea-n sac spre coșul cu de-ale gurii.

Fie că vă plac sau nu legendele, fie că vă numărați sau nu printre cei pentru care cetatea Poenari rămâne doar „adevăratul castel al lui Dracula”, fie că vi se pare sau nu flatant că cetatea i-a slujit drept inspirație lui Jules Verne atunci când a scris „Castelul din Carpați”, nu ezitați să vă abateți măcar o dată pe la cetatea Poenari. Dacă depășiți obstacolul - mai mult psihic - al celor aproape 1500 de trepte şi vizitaţi cetatea, s-ar putea ca imaginea ei și peisajul înconjurător să vă „bântuie” încă multă vreme după aceea...în cel mai pozitiv sens cu putință :-D.

Dai un ban da' pupi un păstrăv

Zilele trecute ne-am luat roțile la spinare și am dat o mică raită prin România. Nu mai fusesem de o bună bucată de vreme și ne temeam - dat fiind că aveam ceva experiențe neplăcute anterioare care de altfel ne și determinaseră să rărim considerabil preumblările prin scumpa țărișoară - că nu vom fi scutiți de surprize neplăcute. Ei bine, mă bucur nespus să recunosc că de data asta ne-am înșelat. Totul a decurs perfect, inclusiv vremea care se anunța capricioasă a lăsat nazurile deoparte și și-a arătat latura ei cea mai frumoasă. Pentru un început de toamnă (a se citi “iarnă” la munte), două zile cu soare din trei nu e rău deloc, zic :-P.

Și cum ne plimbam noi așa pe Transfăgărășan și prin împrejurimi, iaca bag de seamă cum al meu soț, aflat la volan, părăsește șoseaua și se-ndreaptă către niște coclauri despre care până și eu, furată de peisaj cum eram, mi-am dat seama că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu traseul nostru anunțat de cu zori. Dau să vociferez, dar mă opresc la timp, intrigată de privirea de tip „nu-mă-boscorodi-că-o-să-ți-pară-rău” a soțului. Și cum nu am fost niciodată tocmai fruntașă la capitolul răbdare, încep să scrutez zările în căutare de indicii. Nu că ar fi avut de gând să mi se și arate vreunele! De-o parte și de alta a drumului, cât vedeam cu ochii, câmp și bălării, bălării și câmp, în față, drum de țară prăfuit, ici și colo câte o băltoacă ca să nu fie chiar anost peisajul. În stânga, dincolo de linia orizontului, pe cerul aproape senin se profilau niscaiva creste de munți. Decid să nu îmi mai bat capul și aștept. Și tot aștept, timp în care o ținem drept pe drumul prăfuit. Într-un final, se petrece o schimbare: Cotim la stânga! Wow, mă trezesc gândind ironic cu voce tare, asta da adrenalină! În fine, drumul devine mai bun, mai face un cot, după care se lățește, lăsând loc unei porți rustice din lemn și țiglă roșie cu rol mai mult decorativ decât de altă natură, pe care scrie mare: “Păstrăvăria”.

Holbez ochii cât cepele. Hopa, Păstrăvăria? Adică se poate pescui?!? Mă uit la soț și îmi confirmă. Îmi sclipesc ochii instantaneu și aproape mă împiedic dând să cobor cât mai repede din mașină. O luăm pe o cărăruie pietruită și în scurt timp văd în fața ochilor vreo șapte-opt bazine pline ochi cu păstrăvi lucioși, care mai de care mai vioi și mai pregătit de o confruntare om versus pește. Dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi crezut că am ajuns de-a dreptul în raiul pescarilor, recompensă pentru pescuitul sportiv practicat de-a lungul anilor! Cu excepțiile de rigoare, mă rog.

Mergem să plătim cei 5 lei pe oră și obținem în schimb două lansete cu plute (!) și câte un pahar de plastic cu momeală vie (viermuși, mai exact...am pus puncte de suspensie ca să aveți timp să strâmbați din nas :-D). Primim indicații prețioase în care dintre bazine să pescuim și ne apucăm de treabă. În dreapta mea, pe un podeț, o droaie de spectatori. Între noi fie vorba, mă înnebunesc după spectatori la pescuit, o da! Dacă mai și comentează, e perfect. Se știe doar că peștii sunt ființe gregare nu doar cu semenii lor, deci cu cât vorbești mai mult cu ei sau în preajma lor, cu atât mai abitir se îndeamnă pur și simplu unii pe alții să îți sară în ac!!! Yeah, right!

Cum ziceam, ne apucăm de treabă. N-am prea dat eu la lansetă până acum și nici nu mă ajută faptul că suntem vreo trei pescari aliniați cam aproape unul de altul pe malul „bălții” micuțe, așa că prima încercare de a arunca este sortită eșecului. Ba mai mult, străduindu-mă să arunc cât mai departe de lansetele celorlalți pescari, firul mi se încurcă teribil și apelez, călcându-mi vârtos pe onoare, la băiatul de la care am căpătat lansetele, care mă salvează. Rumoare printre spectatori, majoritatea bărbați. Parcă îi și aud răzându-și în barbă: “Hahaha, s-a găsit pescărița lu’...pește”. Fraierilor, mă gândesc, de tactica “femeie la ananghie“ nu ați auzit?! Și îmi văd nestingherită de ale mele.

Lansez a doua oară, ceva mai bine de data asta. O trăsătură slabă și atât. Îmi trece prin minte că păstrăvii ăia sunt sătui cu siguranță, altminteri nu ar sta cu toții adunați cu nerușinare în jurul plutei mele nemișcate. Spinările li se disting binișor în apa limpede, în ciuda umbrelor aruncate de soarele de după-amiază. De ciudă mă imaginez plonjând printre ei și înșfăcând unul, măcar unul, pe care să îl simt, grăsuț, în palmă. Nici nu apuc să duc bine imaginea până la capăt că zbang!, pluta mea o zbughește hotărât în adâncuri. Înțep și...simt greutate la mână, în timp ce vârful lansetei se arcuiește zdravăn. “Mulinați”, țipă către mine băiatul cu lansetele. Ce să mulinez, că greutatea peștelui e amplificată de faptul că se zvârcolește ca bezmeticul, firesc de altfel. Iar eu nu am mai mâncat de azi dimineață, îmi tremură mâinile. Sau să fie totuși de la emoție? :-) Cum necum, îl aduc pe mal unde mă azvârl asupra lui (căci încă se mai zbate frenetic), ca să îl eliberez din fir și să îl arunc în găletușă. Strig la soț să vină să pozeze captura, moment în care băiatul cu lansetele se îndreaptă către mine, vrând probabil să mă ajute să scot acul bine înfipt în buza grosuță a peștelui. Mă uit puțin jignită - dar încă binevoitoare - la el și îi arunc din colțul gurii, pe un ton ușor superior, alimentat de victoria recentă: “Mulțumesc, mă descurc singură!” Mă privește incredul și are tupeul să repete, întrebător: “Vă descurcați singură?” Ba bine că nu, gândesc, și mă surprind remarcând în minte: Hehee, pe vremea când dovedeam eu primii pești, tu nici nu te născuseși! :-D Îmi reprim gândul malițios și reiterez, zâmbindu-i: „Da, da, mersi mult!” Cu mișcări precise, scot acul, mă lupt un pic cu peștele care îmi tot alunecă din mâini, îl prind bine între palme, îl forțez să zâmbească la poză, îl pup și îi dau drumul în găleată.

 

Trag cu ochiul la gașca de spectatori. Se pare că i-am impresionat nițel, dar încă nu sunt convinși, pasămite se gândesc că e doar o întâmplare. Treaba lor, „my precioussss” (cum bine zicea Gollum) e în siguranță la mine în găleată, n-au decât să creadă ce poftesc. Lansez din nou, nu trec nici zece minute și am o nouă trăsătură frumușică. Înțep, ridic, mulinez și....istoria se repetă. La capătul firului se zbate un alt exemplar, și mai reușit decât primul. Îl aduc și mai anevoie la mal, dat fiind efortul, foamea crescândă și soarele care îmi bate direct în față. Băiatul cu lansetele îmi zâmbește cu toți dinții. Nu se mai obosește să se ofere să mă ajute, ceea ce mă încântă nespus. A realizat că mă descurc. Ha! Mă îndrept țanțoșă de spate și privesc către spectatori. Mai aveți ceva de comentat? Nu? Bine, mulțumesc! Repet ritualul: aruncat peste pește, luptă corp la corp, scos ac din gură, zâmbit la poză, pupat, azvârlit în găleată. Cum nu mai aveam prea mult timp la dispoziție înainte să înceapă să se însereze și mai trebuia să și îmbucăm ceva, am hotărât că ne ajung cei doi pești. Am achitat tariful orar și peștele prins și ne-am îndreptat, la sfatul băiatului, către restaurant. Acolo o ospătăriță drăguță a luat în primire peștele și l-a trimis la bucătărie spre a fi gătit cum se cuvine. Și zau că papilele-mi gustative jubilează și acum la gândul festinului pe care l-am avut!

Hai să vă dau și câteva detalii (nu prea multe ca n-am chef să îmi haliți toți peștii!:-D). Păstrăvăria, Albota pe numele ei, face parte dintr-un complex turistic situat la 55 km de Sibiu în drumul DN1 spre Brașov, la 4 km după satul Arpașu de Sus. Drumul îl veți găsi ușor, sunt panouri indicatoare peste tot (numai eu nu le-am zărit decât la întoarcere, am impresia că la dus mi-a fost distrasă atenția special). Mai multe detalii aici. Complexul dispune de 42 de camere, săli de conferință, sală de fitness, jacuzzi, saună, piscină, loc de joacă, păstrăvărie și fermă proprie (hm...aș putea să le strecor o vorbă șefilor mei pentru următorul team building). Pe lângă pescuit, mai mult pescuit și desigur...încă o tură de pescuit, aici mai puteți face tot soiul de drumeții, puteți călări sau închiria ATV-uri ori vă puteți pur și simplu relaxa în decorul de vis. Este chiar indicat să veniți (și) cu copiii, vor fi peste poate de entuziasmați.

 

Și-am încălecat pe-un fir de iarbă deasă

Și v-am spus o poveste cu o pescăriță zeloasă! :-P

M-a mai găsit o carte...

Ca să vezi, particip și eu o dată la zece ani la un concurs și atunci câștig :-). Nu m-aș fi obosit cu siguranță să mă înscriu dacă nu mi s-ar fi părut haioasă tema concursului (ce cocktail am asocia personajului nostru preferat dintr-o carte și de ce?) și dacă premiul nu ar fi constat într-una sau mai multe cărți în valoare de 55 RON. Da, știu că în ziua de astăzi vă vine greu să credeți că de suma asta ți-ai putea cumpăra mai multe cărți, dar uite că așa e, ba mai mult, cărțile cu pricina sunt în limba engleză!

Între noi fie vorba, am constatat cu ocazia asta cu amărăciune că multe dintre cărțile de doi bani din librării (îmi vin acum în minte cele de tip "chick lit", "self-help" și cele ale unor distinși autori...no name) sunt mult, dar mult mai scumpe decât cărți de referință din literatura universală. Nu mai pomenesc faptul că "pe vremea mea" (maică), cărțile în limba engleză erau atât de scumpe încât nu puteai decât să suspini adânc a neputință în timp ce te înclinai cu jind în fața coperților lor lucioase! Dar de, cine naiba mai citește azi cărți serioase, mai ales în limbi străine? Și câți dintre cei care citesc tot soiul de cărți mai mult sau mai puțin supraapreciate ale unor iluștri necunoscuți au trecut prin botezul literaturii universale înainte? Să vă povestesc și despre așa-zisele recenzii, scrise pe bandă rulantă, pe care le întâlnesc la tot pasul? Dacă, la fel ca mine, vă închipuiați că e nevoie de studii aprofundate în domeniu și o bază solidă de tomuri parcurse de-a lungul timpului ca să poți îndrăzni să scrii o recenzie a unei cărți, ei bine, sunteți niște bieți nebuni depășiți de situație!

Revenind la oile noastre (fie ele chiar și negre, pentru unii), le mulțumesc foarte mult celor de la Books Express și Raluk.ro pentru premiu, îi asigur că a încăput pe mâini bune și promit că va fi apreciat cum se cuvine. Iar voi, dacă nu mă credeți, n-aveți decât să verificați spusele mele de mai sus accesând site-ul BE. Veți găsi acolo o sumedenie de romane, nuvele și culegeri de poezii faimoase la mai puțin de 20 lei fiecare! Sigur că sunt și unele mai scumpe, dar fiind vorba de cărți și având în vedere faptul că livrarea este gratuită, consider că prețul este justificat.

Sunt cu atât mai fericită cu cât cartea pe care cu greu mi-am ales-o dintre multele ispite de pe site-ul Books Express nu a fost încă tradusă în România și îi aparține uneia dintre cele mai noi iubiri ale mele: Knut Hamsun. Abia aștept să o primesc!

Debut de iarnă la munte

Cabana Bâlea ieri, înainte de a-și îmbrăca pelerina improvizată din nori și ceață...

Lumea Mare

De ceva vreme mă găsiți și în Lumea Mare cu articole și poze de prin călătorii. Unii dintre voi cred că știți deja, alții probabil aflați abia acum. Oricum ar fi, sunt foarte fericită că mi-am găsit si eu locșorul în echipă și promit să vă împărtășesc cât mai multe informații interesante, mai ales dintre cele (poate) mai puțin știute, care să vă folosească atunci când veți ajunge la rândul vostru în locurile cu pricina. Și pentru că această colaborare cu Lumea Mare s-a născut din dorința mea de a vă ajuta să descoperiți mai multe detalii dintre acelea care nu se află chiar la îndemâna oricui pe internet sau se află disparate pe zeci și chiar sute de pagini pe care nu (mai) are nimeni răbdare să le citească,  orice sugestii din partea voastră (de exemplu legate de ce destinații v-ați dori să abordez) sunt binevenite. Evident că nu le știu pe toate, așa că dacă veți avea completări sau altfel de observații, do tell.

Și chiar dacă articolele mele nu ar fi tocmai pe gustul vostru, vă recomand cu căldură să dați oricum o raită prin Lumea Mare cea virtuală, zău că nu se poate să nu găsiți acolo măcar câteva destinații ori povestiri care să vă meargă direct la inimă! Și vă asigur că, față de alte site-uri de profil pe care le-am consultat și eu la un moment dat, articolele de pe Lumea Mare sunt pline de miez, corecte din punct de vedere al dragei limbi române cea mult prea chinuită în ultima vreme, și, mai ales, fără de vorbărie lungă și poante răsuflate!

Și dacă tot suntem la capitolul acesta, vă recomand un super album de călătorii pe care vă promit că o să merite să îl cărați cu chiu cu vai până acasă, nu de alta, dar cântărește vreo 2435443579 kg :-D.