24.7.11

Păcală și ușile


Repede, repede, să vă povestesc și eu o întâmplare haioasă, până nu se încheie concursul Lilianei, concurs al cărui premiu constă într-un mult râvnit (de mine, cel puțin) ghid islandez. Pentru cei pe care titlul îi nedumerește într-o oarecare măsură, țin să precizez că Păcală din pățania (sau, mai bine zis, pățaniile) următoare sunt chiar eu, în timp ce ușile...ei bine, ușile se joacă pe ele însele, un soi de "starring as themselves" de pe genericul filmelor americane.

De când mă știu am avut o problemă cu ușile. Și mă refer acum la sensul "cel mai" propriu cu putință al cuvântului, pentru că, slavă Domnului - metaforic vorbind - de-a lungul timpului mult mai multe uși mi s-au deschis decât mi-au fost trântite în nas. Nu, cu ușile în sens propriu am tot avut eu de furcă mereu. Fie că era vorba de lungile ore petrecute pe scările din fața ușii casei, la întoarcerea de la școală, pentru că, da, iar îmi uitasem cheia acasă sau o rătăcisem pe te miri unde de bezmetică ce eram (pardon, intelectuală, mai mereu cu mințile în cărți, măcar am o scuză, da?), fie că era vorba de ușile de la toaletele domnilor din diversele fast food-uri pe care le frecventam în pauzele (a se citi "binecuvântatele ore de chiul") de la facultate, pe care o ceață misterioasă care mi se punea brusc pe ochi mă făcea adesea să le confund cu cele de la toaletele doamnelor, astfel încât nu rareori prietenii și colegii mă zăreau - a câta oară? - țâșnind afară din lăcașul interzis, cu obrajii în flăcări și neștiind cum să îmi pironesc mai repede privirea în podeaua pe care o imploram tacit să mă înghită și odată cu mine și rușinea ce mă cuprinsese, fie că era vorba de blestemata de cheie de la intrare care decidea cu de la sine putere, după o schemă numai de ea știută, că în anumite zile nu aveam ce să caut de partea cealaltă a ușii, așa că se împotrivea din răsputeri în broască, secondată fiind de buna ei cunoștință și asistentă Panica; astfel încât sfârșeam din nou, inevitabil, pe scările din fața casei până la sosirea salvatorilor mei pe înserat. De nenumăratele clanțe și muchii încasate în coaste, coate ori în plină figură pe timp de noapte ori pe când abia se crăpa de zori nici nu vă mai povestesc, că se lasă cu vânătăi.

Anii au trecut, iar eu am uitat încet-încet de ușile păcătoase și necazurile pricinuite de acestea. Până când, într-o bună zi, am început a mă deda unor îndeletniciri extrem de plăcute, călătoriile, care - nici nu știam eu în ce fel și cât de iute - aveau să îmi readucă în amintire ușile de odinioară. Nu cred că va mira pe nimeni dacă vă spun că mi-am petrecut o mare parte din nopțile ultimilor ani în camere de hotel. Mai mari, mai mici, somptuoase ori sărăcăcioase, situate la parter ori cocoțate la etaj, aveau toate în comun un lucru: ușile. Cel puțin două, de regulă (ușa de la intrare și cea de la baie), în cazurile fericite chiar trei (ușa de la balcon), nu rareori chiar mai multe, de varii mărimi, în funcție de dotările respective. Ce mai tura-vura, știți și voi cum arată o cameră de hotel, așa că nu insist. Ceea ce nu vă imaginați, probabil, este cât de lesne poți fi dezorientat de amplasarea obiectelor, mobilelor, și nu în ultimul rând, a ușilor în astfel de camere. Mai ales când este vorba de cineva ca mine, cu busola interioară dereglată din născare, a cărui unică șansă de a o apuca în direcția corectă ar fi aceea de a se îndrepta mereu în sensul opus celui pe care i-l dictează intuiția :-).

Să trecem însă peste astfel de amănunte stânjenitoare și să ne întoarcem la subiectul istorisirii de față: ușile buclucașe. Anul trecut prin toamnă am poposit vreo două nopți la Cabana Bâlea. Ne-am luat în primire camera și am pornit să cercetăm împrejurimile, atinse deja vizibil de răsuflarea înghețată a iernii. Câteva ore mai târziu, în prag de seară, ne-am reîntors în camera călduroasă și primitoare pentru a ne adânci într-un somn profund și fără vise. În toiul nopții, mă trezesc chiaună și dau să mă îndrept către...știți voi, locul acela la care până și împăratul se deplasează singur. Chiar și în stare de semi-trezie conștiința nu mă lasă să îl trezesc pe A., așa că orbecăiesc prin întuneric, înăbușindu-mi câte o exclamație de surprindere ori de câte ori mă izbesc de vreun obstacol care îmi răsare subit în cale și aproape alunecând într-una dintre gențile noastre care zac aruncate neglijent pe podea. Dibuiesc în fine ușa de la baie, o deschid și pășesc cu încredere în bezna profundă. În chiar acest moment, un hohot de râs năvalnic sparge tăcerea umplând rapid spațiul dintre mine și A., pe care am reușit, te miri cum, să îl smulg din somn, deși altminteri doarme neîntors. - Ce faci, R., ce cauți în dulap? mă întreabă și hohotește mai departe, ținându-se cu mâinile de burtă. În doi timpi și trei mișcări sunt afară, timp în care A. a aprins deja lumina. Mă holbez incredulă la ușa dulapului care se cască fix în fața mea, apoi mă pufnește și pe mine râsul și o ținem așa multă vreme, spre hazul sau necazul vecinilor de dincolo de pereții subțiri, care cine știe ce și-or fi imaginat despre noi...

Aveți impresia că mai rău de atât nu se poate? Stați așa și nu mișcați, că încă nu am terminat de povestit. Nu mult mai târziu în același an am fugit să întâlnim un prieten american, plecat haihui prin Europa, la Zermatt, în Elveția. De ajuns am ajuns într-o după-amiază târzie, căci plecasem din Zürich cu mașina și ne tot lungiserăm pe drum, mai un popas să îmbucăm ceva, mai un ghețar din care izvorăște Rhone-ul pe care nu aveam cum să-l ratăm, mai o oprire preț de o poză sau două...și tot așa. Ajunși în idilicul Zermatt, ne-am ocupat frumoasele camere în preaminunatul hotel și, osteniți după atâta drum, ne-am adâncit în brațele lui Morfeu. În toiul nopții, simt nevoia să vizitez locul acela. Mă dau jos din pat la fel de amețită după o repriză de somn ca întotdeauna și purced către baie. Evident, nu aprind lumina. Nu de alta, dar Dumnezeu știe unde e întrerupătorul, iar eu n-am de gând să pierd vremea cu astfel de mărunțișuri. Găsesc pe pipăite drumul către ușa de la baie și apăs pe clanță. Opune ceva rezistență, dar apoi se deschide. Pășesc dincolo de ea și îmi mijesc ochii, neînțelegând de unde atâta lumină în baie, nu îmi amintesc să o fi aprins, dar cine știe. Până să mă dumiresc eu ce se întâmplă, mă simt apucată de mână și trasă înapoi în întuneric. Ghiciți, oare, unde ajunsesem de data asta, și încă în...pijama ? Vă spun eu: pe holul hotelului :-). Inutil să vă mai povestesc cât ne-am umflat de râs și de data asta, atât în noaptea cu pricina, cât și a doua zi de dimineață. Asta până ce ne-am uitat mai bine prin cameră și râsul ne-a înghețat pe buze. Ușa de la balcon era neîncuiată, iar camera se afla la etajul doi. Am scăpat ieftin, în fond și la urma urmei mai bine pe holul hotelului (din fericire pustiu la ora cu pricina, deși nu bag mâna în foc) decât... plonjând de la etajul doi în grădina înzăpezită din fața intrării principale.



19 comentarii:

  1. Am ras de numa' :). Numarul 3 :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte tare!!! :)) Si eu am antecedente cu mersul la baie, noaptea, sau cu intentia, de fapt. Eu am nimerit o data usa de la debara si o data deschideam cu zel usa de la intrare. Noroc ca mama nu se culca prea devreme :)) Numai ca eu chiar dormeam, nu am inteles exact daca tu doar ai confundat usile sau nu ti-ai dat seama ce faci din cauza ca nu erai (prea) treaza :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Liliana, am mai patit-o si cu alte ocazii, insa astea sunt cele care au pus capac :-)))

    RăspundețiȘtergere
  4. @Irina: Nu sunt somnambula, dar cand ma trezesc brusc din somn (oricare ar fi motivul) dureaza ceva timp pana reusesc sa ma dezmeticesc, sunt intre somn si trezie si nu prea stiu bine pe ce lume ma aflu, de-asta am scris semi-trezie :-)

    In debara inca nu am intrat, noroc ca nu au si debara hotelurile. Sa nu le dam idei, da?!? :-D

    RăspundețiȘtergere
  5. Busola ta interioara are maaare nevoie de reparatii si asta repede, pana nu iesi in zapada in papuci de casa, ca banui ca asta e urmatorul pas :D

    RăspundețiȘtergere
  6. Asta e culmea :)) M-ai inveselit intr-o dupa-amiaza plina de hartii si calcule :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Claudia, nimic mai gresit! :-))) Asta am facut-o deja, cand eram la gradinita. Numai ca nu erau papuci de casa, ci paslari :-D Am scris despre asta in prima parte a articolului "Copilarie pusa la pastrare in Munchen si Praga" :-)

    Nu mai trag nadejde sa dreg vreodata busola, daca nu si-a revenit ea pana la varsta asta :-P

    RăspundețiȘtergere
  8. Luiza, ce ma bucur :-) Tocmai vroiam sa te sfatuiesc sa le mai lasi incolo de hartii si calcule, dar mi-am amintit ca maine e 25 :-( Asa ca iti urez sa ai spor!

    RăspundețiȘtergere
  9. Că tot ai povestit despre pățanii cu uși, am și eu una. Hai să o denumim Hotelul cu sforăitori:

    Acum câțiva ani, merg la Geoagiu la un teambuilding. Fusesem repartizat cu un coleg sforăitor în cameră (recunoscut ca fiind rupător). Am insistat pe lângă colegul organizator să nu mă lase, să facă ceva. Am primit pe șestache un card de la o cameră a unei colege care nu a ajuns. Perfect, am dormit singur, fără griji.
    A doua zi, la meeting, altul se perpelea că nu a dormit deloc din cauza sforăitorului său coleg de cameră, gândindu-se cu groază la noaptea ce va veni. Îi spun: am eu o cheie de la altă cameră, vii cu mine. Seara, chermeză. Beții, concurs de dans, de bancuri etc. La ora 3 dimineața, hai în cameră. Cheie electronică, încercăm ușa. Nimic. Încă o dată, la fel. După vreo 10 încercări, auzim un sforăit grosolan dinăuntru. Bey, am greșit camera. Printre aburii alcoolului, verificăm numărul de pe cheie cu cel de pe ușă. Același. Mergem pe 3 cărări la recepție, întrebând supărați cine ne-a luat camera. Verificări. Este doamna Y (notă: cineva sus pus, din consiliul de administrație). Venise pe la prânz și primise camera buclucașă. Aoleu ...
    Cu regret, fiecare s-a întors la sforăitorul său, mulțumit totuși că nu a funcționat cartela și nu am dat buzna la 3 noaptea peste dna director, pentru că la cât de zdrențe eram nu știm zău cum ar fi ieșit ...

    RăspundețiȘtergere
  10. @Catalin: :-))))) Uite de-asta nu merg eu in team buildinguri :-D

    RăspundețiȘtergere
  11. :))
    Eu ma gandesc asa...daca cumva reuseai sa intri nestingherita in dulap, ce se intampla?:)
    Succes la concurs!

    RăspundețiȘtergere
  12. @VertAnge: Avand in vedere ca nu era un dulap foarte mare, probabil as fi dat rapid cu capul de partea cealalta si m-as fi trezit la realitate :-))))

    RăspundețiȘtergere
  13. Ioana, păi de ce? M-am distrat de minune acolo. Am câştigat la tombolă un DVD player şi la concursul de bancuri un telefon mobil. Am dansat-o pe şefa pe ritmuri de Braşoveanca şi aşa mai departe :)

    RăspundețiȘtergere
  14. @Catalin: Inseamna ca la voi chiar merita sa mergi in team building...sounds like lotz of fun :-)

    As fi curioasa cu ce banc ai castigat telefonul mobil :-P

    RăspundețiȘtergere
  15. Welcome to Jamaica, where the girls are beautiful and the sun is shiny...!!! :)))
    Bancul cu negrul ce avea tatuat "W...y" pe p...

    RăspundețiȘtergere
  16. :-))) Daca n-am avut de lucru sa intreb, iaca, am aflat! Tare bancul :-))))

    RăspundețiȘtergere
  17. Draguta istorioara. Spre norocul meu nu am avut niciodata probleme cu usile deschise noaptea, insa spre linistea ta pot sa iti spun ca am cunoscut o multime de oameni care au patit-o si mai rau:)))

    Fain bancul lui @badge
    O zi minunata!

    RăspundețiȘtergere
  18. Draguta istorioara. Spre norocul meu nu am avut niciodata probleme cu usile deschise noaptea, insa spre linistea ta pot sa iti spun ca am cunoscut o multime de oameni care au patit-o si mai rau:)))

    Fain bancul lui @badge
    O zi minunata!

    RăspundețiȘtergere
  19. @Tudor: Mai rau? :-) Ma intreb ce ar putea fi mai rau de atat, in afara de a pica de la balcon, desigur, lucru de care nu am fost departe tare :-P Poate imi povestesti odata, cand ai timp...

    Mersi frumos, o zi excelenta si tie!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Subscribe