Biata iarna...

Vroiam să scriu despre toamna cu ploi mărunte şi inofensive şi despre frunzele ei prevestitoare de poveşti. Aveam în minte un început de poezie despre ploi, vânt şi clipe ce trec peste noi. Numai că ieri, pe nepregătite, şi-a făcut apariţia iarna...A muşcat cu poftă din pământ şi apoi a rânjit cu răsuflare de fum. M-a prins în braţele ei, în pardesiul meu străveziu, şi şi-a împlântat colţii de gheaţă până la rădăcini. O clipă m-am temut. Încurajată, m-a strâns la piept cu înverşunare, apoi s-a retras, sleită. "Degeaba, nu mai ai putere, iarnă", mi-am zis, străduindu-mă să mă gândesc la tăciuni dogorind, brazi în straie de sărbătoare, miros de scorţişoară şi Crăciun. Şi-a încleştat braţele şi mai tare în jurul meu, încercând zadarnic să îmi reînvie în minte zăpezile de odinioară, crivăţul şi promoroaca. "Degeaba, ai îmbătrânit, iarnă, însă te iubesc şi aşa, şi eu m-am schimbat"...Înfrântă, mi-a atins faţa cu degetele răşchirate, lăsându-mă îmbujorată şi cu ochi strălucitori. "Poţi iubi cu adevărat şi fără să te temi, iarnă, pe mine nu ai să mă pierzi, să nu te pierzi nici tu"...

Biata iarnă....E doar o doamnă bătrână şi vanitoasă care se teme că am putea-o uita...