2016 - Anul meu asiatic (și un Revelion la înălțime) (I)

Contrar oricăror așteptări (și zău că nu mă alint când scriu asta!) am început anul în avion. Și asta pentru că flydubai n-a binevoit să ne anunțe pe nicio cale că anulează cursa de Dubai din ultima zi a lui 2016 (chipurile pe motive de ceață matinală - părtinitoare ceață, aș adăuga eu malițios, de vreme ce alte companii - serioase, e drept - au operat bine mersi în aceleași condiții) iar când în sfârșit am aflat, grație angajaților de pe Otopeni, era mult prea târziu ca să mai prindem vreun zbor cu o companie cumsecade care să ne aducă încoace la timp pentru focurile de artificii. Dacă toate astea s-ar fi întâmplat mai demult, eu cea de atunci m-aș fi necăjit, zbătut, consumat, aș fi luptat, pentru mine și ceilalți pasageri - mulți dintre ei însoțiți de copii sau vârstnici - pentru o rezolvare grabnică a situației, aș fi condamnat, poate, întâmplarea care s-a pus de-a curmezișul planurilor noastre, și așa făcute în pripă, de a ne petrece în fine un sfârșit de an împreună și - nu-i așa? - în rând cu lumea. Ei bine, se vede treaba că am atins supremul zen și asta fără a fi prins măcar de veste. În fond și la urma urmei, totul în viață ține de alegeri, iar noi am ales să ne dezbărăm de orice urmă de încrâncenare și să acceptăm că, atâta timp cât suntem împreună, cel mai tare Revelion din lume nu e musai să fie chiar cel planificat. Și uite-așa am rezervat rapid alte zboruri (de data asta cu o companie pe care să ne putem baza, adicătelea Emirates), am mulțumit sorții pentru șansa de a păși în mod neașteptat în a 21- a țară din 2016 (Austria) și am ciocnit, în miez de noapte, un pahar de șampanie (sau două sau trei) deasupra unei țări pe care, dacă n-ar fi intrat Japonia în ecuație pentru a doua oară, am fi vizitat-o în mod cert anul trecut (Iran), și nu oriunde, ci la lounge-ul Business al gigantului A380. Emblematic pentru anul trecut și cei câțiva ani de dinainte, nu? ne-am spus, zâmbind. 

Zanzibar în 28 de fotografii panoramice (II)

Citește partea I aici.

Surpriza și mai plăcută este că nicio plajă nu seamănă cu cealaltă, nuanțele oceanului par a fi nesfârșite iar plajele, dragele, nu ai a le împărți cu nimeni. Decât, poate, când te hotărăști în fine în favoarea uneia dintre multele excursii îmbietoare...

Zanzibar în 28 de fotografii panoramice (I)

De bună seamă că Africa se poate lăuda cu cele mai frumoase plaje din lume. Nu-i vorbă, mi se lipise ea mie de inimă cu mult înainte de a face astă descoperire (cam de pe vremea celui de-al doilea safari), însă de când am dat ochii cu insulele Seychelles și Mauritius parcă am îndrăgit-o și mai abitir. Ei, și tocmai când mă lăsam legănată de iluzia unei oarecare statornicii în ceea ce privește pozițiile fruntașe ale topului meu cu insule mai mult sau mai puțin exotice, întărit de frecventele reîntoarceri ocazionate de ședințe de snorkeling, ski acvatic, plimbări cu catamaranul, înot cu delfinii și altele ca ele, nu știu cum s-a întâmplat că anul ăsta, de ziua mea, mi-am croit în fine drum (după o serie nu tocmai scurtă de amânări) spre Zanzibar. Ajunsă acolo, să vezi comedie...

Scurt îndrumar pentru Japonia

Nu-i lucru ușor să îndeși într-o biată viață de om tot ce are mai frumos și spectaculos de arătat lumea asta, cu atât mai greu e dacă ți-ai făcut un obicei din a te întoarce în locurile - nu tocmai puține - care ți s-au lipit de suflet. Greu e și să reziști tendințelor actuale în materie de călătorii, dintre care aceea a înghesuirii unui număr considerabil de orașe ori, și mai grav, țări, într-un număr tot mai mic de zile se detașează vădit. Totuși, dacă îți impui să te sustragi astei metehne și să nu îngroși rândurile așa-zișilor călători pasionați mai mult de o prost înțeleasă autoetalare în locuri faimoase decât de (încă mai sper - preponderent) minunata lume în care trăim și prețioasele ei învățăminte, ai să constați curând că unele locuri merită cu vârf și îndesat completarea întârziată a palmaresului. Unul dintre aceste locuri este Japonia, și deși cea de-a doua călătorie recentă mi-a spulberat iluzia perfecțiunii întreținută cu migală de japonezi și nu numai, ceva în mine este atras în continuare iremediabil de Japonia, în același fel, poate, în care nu iubești mai puțin o persoană după ce începi a-i descoperi neajunsurile.

Până ce ne vom revedea...

... nici nu știu ce-o să-mi lipsească mai tare. Poate omotenashi, acea politețe mai presus de descriere arătată în special vizitatorilor străini? Saluturile, acel Ohayu gozaimasu fără de care nici dimineața nu concepea să-și facă debutul, și bunul lui frate Konnichiwa, alături de mereu întârziatul Oyasuminasai? Să se poată compara oare vreodată ceva cu acel Arigato gozaimashtaaaaa aproape cântat, pe care abia-abia ce învățasem să-l imit atât de bine? Sau poate plecăciunea, acel act de politețe supremă executat mereu cu desăvârșită dedicație, niciodată cu jumătăți de măsură, a cărui tovărășie constantă m-a uluit până la a mă lăsa cu gura căscată atunci când l-am văzut executat de oameni cu tâmple albite de vreme în fața noastră, oaspeții lor de ocazie, de controlorii de bilete în tren, înainte de a părăsi vagonul, ba chiar și de polițiști în intersecție, în fața șoferilor pe care aveau însărcinarea de a-i dirija?