Sosirea la Doha sau Cu inima între două continente

Am plecat din București într-o seară, după multe zile lungi și chinuitoare împărțite în și mai multe clipe care au stat sub semnul adjectivului "ultim", îndulcit prea puțin pe moment de conștiința laturii nedefinitive a despărțirii: ultima carte citită pe nerăsuflate în freamăt de ramuri și zarvă de vrăbii la adăpostul umbros al copacilor din grădina alor mei, ultima hârjoneală cu maidanezul misogin negru-tăciune cu care încheiasem în fine un armistițiu (știuse, oare, că plec, de mă tratase cu atâta indulgență și afecțiune?), ultima plimbare prin parcul preferat alături de cea mai bună prietenă, ultima noapte răcoroasă, scuza perfectă pentru a te cuibări lângă sora ta amintindu-ți de zilele netulburate ale copilăriei pe care ai încercat de nenumărate ori să le regăsești de atunci, aflându-le mereu mai îndepărtate ca oricând, ultima privire încețoșată de lacrimi aruncată înspre ai tăi la aeroport, în timp ce domnul acela în uniformă striga la tine Dumnezeu știe ce aținându-ți calea pentru a nu păși și mai departe de zona destinată pasagerilor în încercarea-ți disperată de a-i mai vedea o dată și încă o dată, ultima răbufnire de suspine la ghișeul de pașapoarte urmată de întrebarea, însoțită de un zâmbet reconfortant, a tinerei din spatele ghișeului: - V-ați despărțit de cineva drag, nu-i așa? 

Al Wakrah - bun venit pe țărmul cu mangrove

Pe țărmul Golfului Persic, la nici jumătate de oră de mers cu mașina de Doha, se află un orășel liniștit, pe numele lui Al Wakrah ( الوكرة‎), ai cărui locuitori trăiau pe vremuri exclusiv din pescuit și culesul perlelor. Considerat în zilele noastre unul dintre cele mai importante orașe din Qatar, Al Wakrah a fost inclus într-un amplu proiect de dezvoltare menit a atrage amatorii de natură, cultură și sport, dar și a pune în valoare vechile atracții ale orașului - portul cu frumoasele lui dhow, moscheile, casele tradiționale, muzeele și fortul construit pe ruinele unui vechi castel.

Bird's Eye View over ...Toronto

Dacă ai drum prin Toronto, inevitabil vei fi tentat să urci în CN Tower, turnul de telecomunicații și observație despre care e aproape imposibil să nu fi auzit vorbindu-se la un moment dat. Și chiar dacă nu ai auzit de CN Tower, cu siguranță se va găsi cineva care să te îndrume înspre acolo, pentru că este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-ai putea face în acest oraș. (Asta dacă nu cumva ești femeie și îți răsare absolut întâmplător în cale magazinul Victoria's Secret, caz în care CN Tower mai poate aștepta câteva ore...hai zile, ca să fim mai aproape de realitate :-D.). Turnul, considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii moderne, are o înălțime de 553,33 m, însă de urcat vei putea urca numai până la 447 m, ce-i drept cu o viteză de 11 km/h. Asta înseamnă că vei ajunge la platforma de observație în 44 secunde! Liftul are podeaua de sticlă, așa că îndrăznește să privești cum pământul îți fuge de sub picioare cu rapiditate, te asigur că prea curând nu vei mai experimenta una ca asta. Platforma de observație are la rândul ei o zonă cu podea de sticlă la o înălțime care îți va da niscaiva fiori pe șira spinării, însă pentru o poză reușită cu tine și feeria de lumini de dedesubt va trebui să stai la coadă, așa că înarmează-te cu răbdare...

Vreme trece, vreme vine

Vine o vreme când curiozitatea îţi mână paşii pe cărări puţin umblate pe care nu te-ai fi încumetat să te avânţi vreodată. Vine o vreme când ţi-e scris în stele să ajungi în locuri despre care până mai ieri nici măcar nu ştiai prea bine unde se situează pe hartă. Vine o vreme când, în plină iarnă, îţi încalţi balerinii de pânză şi, păşind zgribulită pe vârfuri prin zăpada de februarie, te urneşti cu inima zbătându-ţi-se în piept de emoţie către zări unde soarele îşi arată cu generozitate chipul surâzător tot timpul anului. Vine o vreme când simți nevoia de o schimbare, una majoră care fără îndoială îți va bulversa complet existența dar, poate, cine știe, îți va permite să pășești în direcții la care până acum nici măcar nu ai îndrăznit să speri. Vine o vreme când, îmbătată de promisiunea unui nou început într-un loc despre care ai avea atâtea lucruri de învățat și atâtea prejudecăți de înlăturat, îți iei inima în dinți și transformi în realitate întrebarea "cum ar fi dacă...?", nădăjduind în sinea ta că va fi bine, mai bine, și că vei avea în sfârșit șansele care ți s-au refuzat până acum. Dacă ai ales bine nu vei ști cu certitudine decât atunci când va veni vremea, știi însă că vei face tot ce îți va sta în putere ca să fie bine, pentru tine și mai ales pentru cel drag de lângă tine care s-a zbătut să facă totul posibil. 

Și mai știi că urarea de mai bine ascunsă în fiecare lacrimă a celor dragi de care tocmai te-ai despărțit cu inima grea îți va da puterea de a privi cu încredere în viitor, la fel cum fiecare dintre lacrimile tale ascunde dorința și speranța de a vă revedea cu bine, atunci când va veni vremea...

Dovada...

Vă mai amintiți poza cu puișorii colorați din Doha, Qatar? Iată răspunsul meu - și proba de netăgăduit - la întrebarea care mi-a tot fost pusă pe pagina de Facebook și peste tot unde am mai făcut publică această fotografie: Da, puișorii sunt cât se poate de reali și vivace...și nu par a fi deranjați câtuși de puțin de coloritul împrumutat pentru scurtă vreme pufului lor :-). Uitasem complet de filmulețul de mai jos până astăzi când l-am găsit întâmplător în timp ce scotoceam prin zecile de mii de poze de prin călătorii, în încercarea zadarnică de a mă hotărî despre ce și în ce ordine să vă mai scriu după ce îmi voi fi rezolvat nenumăratele probleme (inclusiv pe cele legate de conexiunea imposibilă de internet!) care mă sâcâie zilele astea...